Ciobănesc Himalayan (Bhotia) — Istorie și standard

Istoria originii: de la caravanele tibetane la stânele de azi

Rădăcinile câinelui se pierd în vechimea molosoizilor asiatici, iar zona de formare e una dintre cele mai izolate de pe glob: versanții sudici ai Himalayei, statele indiene Uttarakhand și Himachal Pradesh, colinele Nepalului. Triburile de păstori — gaddi, bhotia, gujjar-bakarwal ceva mai la nord — foloseau acești câini pentru a apăra oile și caprele de prădători și pentru a păzi taberele de vară.

Genetic, câinele este apropiat de o rudă mult mai celebră. Mulți îi confundă, dar dacă impunătorul Mastiff Tibetan este categoria grea a lumii canine, ciobănescul himalayan este varianta mai ușoară, mai agilă, mai atletică — un câine care trebuie să urce zilnic pante pe care un molos de expoziție ar rămâne fără suflu. Istoric, acești câini n-au fost supuși unei selecții în sensul modern al cuvântului: înfățișarea și caracterul lor au fost modelate de selecția naturală și de nevoia strictă de supraviețuire.

Aspectul exterior: „standardele” unei rase fără standard

Fără un standard oficial, tot ce urmează e o descriere a ceea ce se vede pe teren, nu o listă de cerințe. Ciobănescul himalayan e un câine mare, robust, cu osatură puternică și musculatură uscată, de animal care merge mult. Capul e masiv și lat, cu fălci puternice; urechile sunt lăsate, triunghiulare, ridicându-se ușor de la bază când câinele e în alertă; ochii, adânciți în orbite și închiși la culoare, au o privire atentă și cântăritoare. Coada e stufoasă, purtată adesea răsucită peste spate — semn comun multor rase montane.

Blana este dublă, cu un subpăr atât de dens încât mâna nu ajunge la piele fără efort. Culorile care domină sunt negrul și negrul cu foc, cu pete albe pe piept, pe labe și în vârful cozii; se întâlnesc și exemplare mai deschise, aurii sau cenușii.