Copoiul bosniac cu păr aspru — Istorie și standard

Istoria și originea rasei Barak

Istoria copoiului bosniac cu păr aspru își are rădăcinile în antichitate și este strâns legată de istoria Peninsulei Balcanice. Se crede că strămoșii barak-ului modern erau copoi locali, autohtoni, care de-a lungul secolelor au fost folosiți pentru vânătoare în condițiile aspre ale munților Bosniei. Acești câini au fost rezultatul selecției naturale, unde doar cele mai puternice, mai rezistente și mai inteligente exemplare, capabile să urmărească vânatul pe teren dificil, au supraviețuit.

Munca de selecție țintită a început la sfârșitul secolului al XIX-lea. Vânătorii bosniaci au căutat să standardizeze și să îmbunătățească calitățile de lucru ale ajutoarelor lor patruped. Obiectivul principal a fost crearea unui câine cu o voce puternică, sonoră, neobosit și curajos, capabil să vâneze mistreți, vulpi și iepuri. Numele „Barak”, se crede, provine din cuvântul turcesc care înseamnă „zbârlit” sau „cu păr aspru”, ceea ce este o referință directă la cea mai caracteristică trăsătură a rasei. Există, de asemenea, o versiune conform căreia numele provine de la onomatopeea „bar-bar”, imitând lătratul puternic al câinelui.

Rasa a fost recunoscută pentru prima dată la nivel internațional sub numele de „Copoiul Iliric”. Cu toate acestea, după al Doilea Război Mondial, în 1965, Federația Chinologică Internațională (FCI) a aprobat oficial standardul rasei sub denumirea sa modernă — Bosanski Oštrodlaki Gonič, sau Copoiul bosniac cu păr aspru, pentru a sublinia originea sa geografică. Din păcate, evenimentele tragice din anii '90 ai secolului XX, în special războiul din Balcani, au provocat daune enorme populației. Mulți câini au pierit, iar munca de selecție a fost practic oprită. Rasa s-a aflat la un pas de dispariție. Datorită eforturilor entuziaștilor și cluburilor chinologice locale, în anii postbelici, populația a reușit să fie treptat restabilită. Astăzi, barak-ul bosniac este o mândrie națională a Bosniei și Herțegovinei, deși în afara țării sale natale rămâne o rasă destul de rară.

Standardul rasei și aspectul exterior al copoiului bosniac cu păr aspru

Barak-ul bosniac este un câine cu o constituție puternică, dar nu greoaie, cu un corp ușor alungit. Aspectul său este lipsit de finețe, dar emană forță, rezistență și pregătire pentru muncă. Principala sa trăsătură distinctivă este blana sa zbârlită, aspră, care îi conferă un aspect ușor neîngrijit, dar în același timp serios.

• Capul: Lung, cu un craniu moderat de lat. Fruntea ușor bombată. Protuberanța occipitală bine marcată, la fel ca și arcadele sprâncenare. Botul puternic, de formă dreptunghiulară, puțin mai lung decât partea cerebrală, cu „mustăți” și „barbă” dese, caracteristice.
• Ochii: Mari, ovali, de culoare maro (de la maro deschis la maro închis). Privirea este vie, curajoasă și inteligentă.
• Urechile: De lungime medie, prinse destul de sus, căzute. Aderă la obraji, rotunjite la vârfuri și acoperite cu păr mai scurt.
• Corpul: De format dreptunghiular. Gâtul musculos, fără salbă. Greabănul pronunțat. Spatele lat și puternic. Zona lombară scurtă și musculoasă. Pieptul adânc și spațios, coastele ușor rotunjite.
• Coada: Prinsă la înălțime medie, groasă la bază, se subțiază spre vârf. Câinele o poartă în formă de sabie, ușor curbată în sus. Coada este bine acoperită cu păr.
• Membrele: Drepte, paralele, cu o osatură puternică și o musculatură bine dezvoltată. Lăbuțele sunt strânse, „de pisică”, cu pernuțe tari.
• Blana: Cea mai importantă trăsătură a rasei. Este lungă (aproximativ 5–10 cm), aspră, zbârlită, încurcată. Sub părul de acoperire aspru se află un substrat des și moale, care protejează excelent câinele de intemperii.
• Culoarea: Culoarea de bază poate fi galben-grâu, galben-roșcat, gri-pământiu sau negricios. Se întâlnesc adesea combinații bicolor și tricolor. Marcajele albe sunt permise pe cap (stea, dungă), gât, piept, abdomen, părțile inferioare ale membrelor și la vârful cozii.