Carolina Dog (American Dingo)

În Statele Unite acești câini sunt ținuți în evidență de două organizații. United Kennel Club (UKC) a recunoscut Câinele de Carolina la 1 ianuarie 1995 și l-a plasat în „Sighthound & Pariah Dog Group”, între ogari și câini paria; scrie chiar în textul standardului UKC, a cărui revizie în vigoare poartă data de 1 ianuarie 2023. American Kennel Club (AKC) menține rasa în Foundation Stock Service, serviciul de înregistrare pentru rasele încă neadmise în grupele principale; în fișa AKC anul recunoașterii depline apare ca zero, adică nu există. Standardul publicat de AKC nu este semnat de club, ci de asociația crescătorilor: „Breed Standard Per Carolina Dog Fanciers of America”. Diferența contează pentru cititor: este poziția clubului de rasă, nu o decizie a AKC. Clubul însuși datează pe site-ul propriu obținerea statutului de club-mamă al rasei la AKC în aprilie 2022.

Povestea acestei populații este legată de un loc anume. Savannah River Site este o instalație a Departamentului Energiei al SUA din Carolina de Sud, întinsă pe 302 mile pătrate (circa 780 de kilometri pătrați). Aproximativ o zecime din suprafață este construită pentru activitate industrială; celelalte nouă zecimi sunt ecosisteme ale Câmpiei Costiere Superioare: păduri de luncă, pinete, coline nisipoase, pâraie cu ape negre și peste 300 de zone umede izolate geografic. În 1972 situl a fost desemnat primul National Environmental Research Park al țării.

Ecologia a ajuns acolo înaintea câinilor. Savannah River Ecology Laboratory (SREL) al Universității din Georgia își leagă originile de anul 1951, când Eugene Odum a început un inventar biologic al fostei Savannah River Plant, la cererea Comisiei pentru Energie Atomică. Terenul a fost, așadar, descris metodic timp de decenii — și tocmai regimul de acces a produs ceea ce nicio zonă obișnuită nu oferă: o întindere mare în care câinii străini abia dacă pătrundeau.

În anii 1970 ecologul de la SREL I. Lehr Brisbin Jr. a observat și a început să captureze câini care trăiau liber în habitate naturale din sud-estul Statelor Unite: așa au fost numiți Câini de Carolina. Formularea este preluată cuvânt cu cuvânt din secțiunea istorică a ambelor standarde, UKC și AKC. Cadrul științific l-a dat articolul lui Brisbin și Risch „Primitive dogs, their ecology and behavior” din Journal of the American Veterinary Medical Association (volumul 210, numărul 8, 15 aprilie 1997, paginile 1122–1126).

Urmează partea cea mai interesantă a paginii — și cea mai riscantă pentru cititor.

Câinele de Carolina a fost examinat de cel puțin trei ori, cu trei seturi diferite de markeri. Fiecare studiu a răspuns la o altă întrebare — exact de aceea concluziile lor nu se suprapun.

1. ADN mitocondrial — linia maternă. Van Asch și colaboratorii (Proceedings of the Royal Society B, volumul 280, articolul 20131142, 2013) au citit regiunea de control a ADNmt la 19 Câini de Carolina — animale în captivitate, descendenți ai exemplarelor libere. Haplotipurile s-au distribuit astfel:

• A184 — 37 % (7 câini). Este un haplotip nou, neînregistrat anterior în GenBank, care aparține subcladei a5, specifică Asiei de Est. Altfel spus: nu este european și nu a fost găsit nicăieri altundeva.
• A39 — 5 % (1 câine). În afara acestui eșantion apare doar la câini chinezești fără rasă și la shiba inu japonez.
• A16, A18, A19, B1 — 58 % (11 câini). Haplotipuri universale, răspândite atât în Europa, cât și în Asia de Est. Prin construcție, ele nu disting originea.

Toate haplotipurile găsite aparțin cladelor canine A și B — în liniile materne ale acestui eșantion nu există nici aport de lup, nici de coiot.

2. Autozomi, ADNmt și cromozomul Y împreună. Shannon și colaboratorii (PNAS, volumul 112, paginile 13639–13644, 2015) au analizat 4.676 de câini de rasă din 161 de rase și 549 de câini de sat din 38 de țări pe un cip cu 185.805 markeri, printre care 336 de markeri ai cromozomului Y, dintre care 207 s-au dovedit polimorfici și au trecut controlul de calitate. Despre Câinii de Carolina au consemnat trei lucruri deodată, și toate trei contează:

• la Câinii de Carolina (și la xoloitzcuintle) segregă haplotipuri mitocondriale indigene — linia maternă confirmă un semnal;
• niciun haplotip Y unic care să indice descendență indigenă nu a fost găsit la câinii americani din afara Arcticii — pe latura paternă nu există, așadar, niciun semnal;
• după markerii autozomali, Câinii de Carolina poartă între 10 și 35 % descendență precolumbiană — estimare obținută din gruparea cu câinii est-asiatici.

3. Genomuri antice. Ní Leathlobhair și colaboratorii (Science, volumul 361, numărul 6397, paginile 81–85, 2018) au secvențiat 71 de genomuri mitocondriale și 7 nucleare de la câini arheologici din America de Nord și Siberia, acoperind circa 9.000 de ani. Câinii precontact ai Americilor (PCD în articol) au format o linie monofiletică distinctă: nu descind din lupii nord-americani, iar cea mai apropiată rudă antică a lor sunt câinii de circa 9.000 de ani din insula Johov, din Arctica siberiană de est. Strămoșul comun al tuturor PCD este datat la aproximativ 14.600 de ani în urmă (intervalul de 95 % al celei mai mari densități posterioare: de la 16.484 la 12.965).

Aceeași lucrare a verificat și Câinii de Carolina, de data aceasta cu date nucleare. O analiză ADMIXTURE a detectat între 0 și 33 % descendență „PCD sau arctică” la trei Câini de Carolina luați individual. Urmează apoi rezerva care dispare prima în relatările de mâna a doua: analiza nu a putut deosebi descendența precontact de cea arctică, iar autorii scriu explicit că nu pot exclude un aport de la câini arctici actuali în locul celor precontact. Analiza rapoartelor f4 din aceeași lucrare nu a detectat niciun semnal semnificativ de descendență precontact la vreun câine american actual de origine europeană.

Relatarea populară sună cam așa: Câinele de Carolina ar fi descendent direct al primilor câini ai Americii, o piesă de muzeu vie ajunsă până la noi aproape neschimbată. Este o afirmație mai tare decât oricare dintre cele făcute de autori. Să le punem alături.

Cel mai grăitor rezultat al lucrării din 2018 nu privește deloc rasele: cea mai apropiată linie vie de câinii precontact ai Americilor s-a dovedit a fi tumora venerică transmisibilă a câinelui — o clonă tumorală contagioasă provenită dintr-un singur animal care a trăit cu până la 8.000 de ani în urmă. Tumora a supraviețuit câinilor din care a apărut.

Formularea onestă, cea pe care suntem gata să o semnăm: Câinele de Carolina este o populație liberă cu o componentă precolumbiană reală, dar parțială și mai ales maternă. Este material rar și valoros pentru știință. Nu este o linie veche neîntreruptă.

Pentru scară: cele mai vechi rămășițe canine datate sigur din America de Nord au circa 9.900 de ani calibrați și provin din situl Koster, în Illinois; asta înseamnă cu aproximativ 6.000 de ani mai târziu decât cele mai timpurii dovezi neechivoce ale prezenței umane în America de Nord.

Secțiunea istorică a ambelor standarde începe la fel: când primii oameni au traversat puntea de uscat Bering, erau însoțiți de câini primitivi care „ar fi putut rezulta din începuturile domesticirii originare a lupilor din Orientul Mijlociu”. Aceasta este poziția registrului, iar datele actuale nu o susțin: potrivit lucrării din 2018, linia câinilor precontact ai Americilor vine din Siberia, iar Shannon și colaboratorii susțin o origine central-asiatică a câinelui în general. Scrieți „standardul menționează”, nu „rasa descinde din”.

Dar același standard face și ceea ce rareori se așteaptă de la un text de club: se limitează pe sine. „Studii suplimentare susțin această ipoteză, deși sunt necesare studii suplimentare de descendență și genetică pentru a ajunge la o concluzie pe deplin definitivă privind originea lor”. Registrul refuză explicit să considere chestiunea închisă. Asta cântărește mai mult decât orice comentariu din afară.

Și mai există un loc în care standardul contrazice cea mai răspândită legendă despre rasă. Asemănarea cu dingoul australian este prezentată drept dovadă de înrudire. Standardul o explică altfel: câinii paria, numiți și câini de sat, trăiesc peste tot în lume la marginea așezărilor omenești și „au de obicei urechi drepte, bot ascuțit, corp uscățiv și coadă în formă de cârlig”. Așadar înfățișarea de tip dingo este forma mondială a câinelui de sat, nu un certificat de pedigriu. Cu Câinele cântăreț de Noua Guinee și cu dingoul australian, pe Câinele de Carolina îl apropie modul de viață și tipul de selecție, nu o linie comună documentată.

Ambele standarde descriu un câine de talie medie, cu osatură ușoară spre medie, având înfățișarea „unui șacal mic” combinată cu trăsăturile unui ogar de talie medie. Corpul este dreptunghiular, spatele drept, talia marcată, abdomenul puternic supt. De aceea UKC așază rasa între ogari și câini paria, nu între spitzuri, în ciuda urechilor drepte. O combinație asemănătoare de construcție uscățivă și adaptare la căldură are Caravan Hound (Mudhol Hound).

• Capul. Privit de sus formează un triunghi care se îngustează spre un bot puternic și ascuțit, subliniat de o musculatură masticatoare foarte dezvoltată. Stopul este slab, dar clar. Exemplarele tinere arată adesea riduri fine pe frunte, cu efect de încruntare. Lungimea botului este aproximativ egală cu cea a porțiunii craniene.
• Gâtul. Cea mai funcțională descriere din tot standardul: puternic, cu creastă marcată și musculos, îi dă animalului „un mijloc de a executa mișcări rapide și eficiente de împungere cu capul, de sus în jos, la vânătoarea în iarba înaltă”. Gâtul scurt sau cu salbă este un defect grav.
• Urechile. Mobile, triunghiulare cu baza largă, de textură fină și vârf ușor rotunjit; purtate drept când câinele este atent, dar capabile să se rotească spre spate și să se așeze de-a lungul gâtului. Standardul descrie chiar poziția caracteristică: o ureche ferm ridicată, cealaltă rotindu-se pentru a asculta mediul. Urechile semiridicate sunt permise, dar penalizate după gradul de abatere.
• Ochii. Migdalați, căprui, chihlimbarii sau galbeni, ușor oblici, cu colțul exterior mai sus decât cel interior. Marginile pleoapelor sunt negre și continue. Orice altă culoare este defect, iar ochii albaștri sunt descalificanți în ambele standarde.
• Coada. Trăsătura cea mai recognoscibilă. Prinsă orizontal, ca prelungire a coloanei; aproximativ ultima treime se îndoaie înapoi spre cap — acesta este cârligul. Când câinele este în alertă, coada este purtată adesea la circa 45 de grade deasupra orizontalei. Nu trebuie niciodată să se răsucească complet peste spate. Coada dreaptă este defect grav; coada fără cârlig la capăt, defect. Vârful este adesea alb.
• Membrele. Anterioarele sunt drepte și adesea mai apropiate între ele decât la multe rase; metacarpienele flexibile formează un unghi de 15–20 de grade. Metatarsienele sunt mai lungi decât metacarpienele. Pintenii posteriori pot fi prezenți și chiar dubli.

Blana și culoarea. Părul este lipit de corp, iar lungimea lui depinde de anotimp: cel de iarnă, și cel al câinilor din climate reci, este vizibil mai bogat decât cel de vară. Pe cap, urechi și membrele anterioare este scurt și neted; pe gât, greabăn și spate trec fire de acoperire mai aspre, mai lungi decât subblana, care se zbârlesc la excitare și pot părea o dungă mai închisă.

Cea mai frecventă culoare cuprinde toate nuanțele de ghimbir: de la ghimbir roșcat la pai deschis, galben palid sau bej, iar tonul poate varia pe diferite zone ale corpului. În afară de ghimbir, standardele permit negrul uniform (cu sau fără mici însemne albe), negru și focat și bălțat (piebald). Punctarea este admisă doar pe „șosetele” albe și pe labe, niciodată pe corp.

Despre „aripile de înger”. Însemnele bej mai deschise din spatele umerilor au într-adevăr un nume propriu — angel wings. Dar standardele spun exact atât: blana ghimbir le are de obicei, la fel ca o parte dintre câinii negru și focat. Nu sunt un „semn de puritate” și nici un test de origine — acea interpretare a fost adăugată de literatura de popularizare, nu de standard.

Unde cele două registre se despart. Textele sunt apropiate, dar nu identice, iar diferența privește lucruri pentru care un câine iese din ring. Standardul UKC descalifică blana complet albă, criptorhidia (unilaterală sau bilaterală) și răutatea ori sfiala extremă; în lista descalificărilor din standardul Carolina Dog Fanciers of America aceste trei puncte lipsesc. Mai mărunt, dar grăitor: după UKC limba poate fi „complet roz, pătată cu negru-albăstrui sau complet neagră”, în vreme ce versiunea CDFA adaugă și violet. Nu contopiți două registre într-un „adevăr unic”: spuneți cine ce afirmă.

Aici tipăresc majoritatea paginilor despre rasă numere fără sens, iar cauza este cât se poate de concretă. Una și aceeași organizație publică două seturi diferite de măsuri.

Cele două standarde coincid cuvânt cu cuvânt. Fișa promoțională a aceluiași AKC dă o înălțime mai îngustă și o greutate mai largă. Apoi se întâmplă lucrul simplu: cine compilează ia limita de jos dintr-un set și pe cea de sus din celălalt, și le atribuie pe amândouă „după AKC”. De acolo apar intervale de tipul „15–25 kg”, care nu figurează în niciun document.

Noi luăm standardul: 18–24 inci (aproximativ 46–61 cm) și 35–50 de livre (aproximativ 16–23 kg).

Separat, despre sexe. Pe paginile de rasă de obicei nu se pot contopi într-un singur interval înălțimea masculului și cea a femelei, fiindcă standardele dau valori diferite. Aici este invers, și o spune chiar standardul: „femelele au în general o construcție mai ușoară decât masculii, dar sexele se suprapun larg atât ca talie, cât și ca greutate”. Absența separării nu este, așadar, o neglijență a compilatorului: ambele standarde renunță la ea în mod deliberat. Ambele texte adaugă că tipul și simetria contează mai mult decât talia și că exemplarele supraalimentate trebuie penalizate.

Aici nu sunt necesare presupuneri: ambele registre descriu temperamentul identic și foarte direct. „O fire în general timidă și bănuitoare este caracteristică acestei rase, dar frica excesivă și rezistența la examinare nu sunt de dorit. De la niciun exemplar nu trebuie să se aștepte să fie prietenos și deschis ori să îi placă contactul fizic cu străinii”.

Recitiți fraza aceasta înainte de a lua un pui. Standardul nu prezintă rezerva ca pe un defect de corectat: o prezintă ca normă a rasei. Granița este totuși trasată clar: la UKC „agresiunea deschisă față de oameni” este defect foarte grav, iar răutatea sau sfiala extremă sunt de-a dreptul descalificante. Prudență da, agresiune nu.

În familie sunt câini discreți: stau în apropiere fără să ceară atenție continuă. Mulți proprietari descriu maniere feline — curățenie, gust pentru punctele înalte de observație. Prin asta Câinele de Carolina amintește de Basenji, altă rasă primitivă cu reputație de independentă și curată. Față de un străin nu se poartă ca o rasă de pază: spre deosebire de Kangal, care înfruntă amenințarea din față, Câinele de Carolina păstrează distanța și semnalează cu glasul.

Câteva particularități se transmit de la observator la observator încă de la primele capturi. Le dăm drept observații, fiindcă asta și sunt, nu drept constante de rasă documentate.

• „Gropițele de bot” (snout pits). Se descrie că acești câini sapă în solul moale mici adâncituri conice cu botul, nu cu labele din față. Comportamentul este pus în legătură cu scoaterea rădăcinilor sau a insectelor și se observă chiar și la animale crescute departe de mediul natural.
• Un ritm reproductiv anual. Se povestește că femelele intră adesea în călduri o dată pe an, ca în cazul canidelor sălbatice, și nu de două ori. Aceasta se potrivește cu tipul primitiv, dar nu am avut în mână o publicație proprie rasei cu cifre, așa că o prezentăm drept observație.
• Vocea. Pe lângă lătratul obișnuit, repertoriul cuprinde urlete și sunete prelungi — modul obișnuit prin care o haită ține legătura la distanță.

Ferm documentat este, în schimb, cadrul funcțional al rasei înseși. Standardul Carolina Dog Fanciers of America se deschide cu o frază care practic nu există în textele de rasă: el există pentru ca rasa să poată încă „supraviețui și se reproduce de una singură, fără ajutor uman, în habitatul sălbatic la care a adaptat-o selecția naturală de-a lungul mileniilor”. Și mai departe: gravitatea oricărui defect se măsoară după efectul asupra „capacității câinelui de a supraviețui și se reproduce în starea sa originară de viață liberă, în condiții naturale”. Nu este o rasă de companie căreia i s-a inventat o biografie sălbatică; este o populație al cărei standard este scris în jurul supraviețuirii.

Afirmația că „la fel ca multe rase ciobănești și primitive, Câinii de Carolina pot purta mutația MDR1 și pot fi sensibili la ivermectină” stătea pe această pagină în toate limbile. Am eliminat-o — și o facem deschis, fiindcă o afirmație medicală atribuită rasei greșite dăunează mai mult decât absența ei.

Temeiul nu este că nu am găsit ceva, ci ceea ce arată pozitiv două publicații.

• Neff și colaboratorii (PNAS, volumul 101, numărul 32, paginile 11725–11730, 2004) au arătat că mutația mdr1-1Δ este o singură alelă, identică prin descendență: toți câinii purtători descind dintr-un animal care a trăit în Marea Britanie înainte de izolarea genetică a raselor prin registre, adică pe la 1873. Mutația marchează desprinderea raselor moderne din câinii ciobănești de lucru, nu „tipul primitiv” ca și categorie.
• Mealey și Meurs (Journal of the American Veterinary Medical Association, volumul 233, numărul 6, paginile 921–924, 2008) au genotipat 5.368 de câini între 1 mai 2004 și 30 septembrie 2007. Alela ABCB1-1Δ a fost identificată la nouă rase și la mulți metiși. Lista este numită explicit: collie, whippet cu păr lung, ciobănesc australian (standard și miniatural), sheltie, bobtail, border collie, silken windhound și ciobănesc german.

Nu contează lungimea listei, ci logica ei. Cei doi ogari din ea — whippetul cu păr lung și silken windhound — se află acolo tocmai pentru că în genealogia lor există aport de collie; Neff și colaboratorii îi numesc explicit rase de la care nu se aștepta înrudire cu collie. Markerul urmărește, așadar, o genealogie anume, nu un tip de construcție și nici „vechimea” unei rase. Câinele de Carolina nu are nicio legătură cu acea genealogie.

Concluzia practică pentru proprietar. Asta nu înseamnă că antiparazitarele pot fi date la întâmplare. Înseamnă că nu există un temei de rasă pentru a bănui MDR1 tocmai la Câinele de Carolina și că doza și alegerea produsului sunt întrebări pentru medicul veterinar, nu pentru o pagină de rasă.

Un apartament strâmt la oraș este o alegere proastă, iar motivul nu este talia câinelui, ci felul în care este construit: este un animal al cărui standard a fost scris în jurul procurării hranei pe cont propriu, pe un teritoriu întins. Are nevoie de spațiu pentru mișcare și explorare, ideal o casă cu o curte bine împrejmuită.

• Perimetrul. Un gard obișnuit din șipci nu este un obstacol. Împrejmuirea trebuie să fie plină și opacă, îngropată în sol sau prevăzută cu o bandă antisăpare, iar partea de sus înclinată spre interior. Planificați de la bun început presupunând că animalul va căuta o ieșire, nu pornind de la „să încercăm, poate nu se apucă”.
• Lesa. Nu îl lăsați liber pe teren neîmprejmuit. Instinctul de vânătoare se declanșează mai repede decât poate acționa o comandă.
• Blana. Îngrijirea este minimă: periere o dată pe săptămână, zilnic în năpârlirea sezonieră. Standardul cere prezentarea câinelui în stare naturală, fără tuns și fără foarfecă, iar mustățile nu au voie să fie îndepărtate. Baie doar la nevoie reală.
• Ghearele. Dacă animalul se mișcă puțin pe teren dur, ghearele cresc prea mult și stânjenesc mersul — urmăriți-le lungimea.

La conviețuirea cu alte animale merită să vă gândiți din timp: standardul descrie câinele drept un prădător de vânat mic versatil și inventiv. O pisică sau un rozător mic în casă nu este o chestiune de educație, ci de proiectare.

Educația se sprijină pe răbdare și motivație, nu pe forță. Inteligența acestor câini este orientată spre rezolvarea propriilor probleme, nu spre executarea comenzilor de dragul aprobării, așa că funcționează întărirea pozitivă și motivația prin hrană — instinctul de procurare a hranei este puternic dezvoltat.

Socializarea este etapa critică, iar aici merită revenit la textul standardului. El nu promite că animalul va deveni prietenos cu străinii: de la niciun exemplar nu trebuie să se aștepte asta. Scopul socializării timpurii este altul — ca prudența naturală să rămână prudență și să nu alunece în sfială panicată sau agresiune din frică, ceea ce la UKC este descalificare directă. Puiul trebuie obișnuit cât mai devreme cu oameni, cu alți câini, cu zgomotele orașului și cu traficul. Aceeași nevoie de socializare timpurie și insistentă o are Canaan Dog — altă rasă primitivă dezvoltată dintr-o populație care trăia liber.

Important: timiditatea acestei rase nu este urmarea unei creșteri proaste și nici ceva pe care constrângerea să îl „vindece”. Metodele dure dau rezultatul opus: animalul fie se închide, fie trece la defensivă.

• Un standard scris împotriva finisajului de expoziție. Scopul standardului CDFA este păstrarea capacității rasei de a supraviețui și de a se reproduce singură. Câinele se prezintă în stare naturală, mustățile rămân, iar exemplarele supraalimentate sunt penalizate — opusul logicii obișnuite din ring.
• Un ogar cu urechi drepte. UKC îl încadrează pe Câinele de Carolina la ogari și câini paria, iar ambele standarde cer „galopul cu dublă suspensie”, mersul ogarilor adevărați. Pe dinafară pare un spitz; ca structură, nu este.
• Un haplotip care nu se afla în baze. A184, cel mai frecvent haplotip matern din eșantionul din 2013, nu era deloc înregistrat în GenBank.
• Cea mai veche rudă nu este un câine. Cea mai apropiată linie vie de câinii precontact ai Americilor s-a dovedit a fi o clonă tumorală contagioasă, nu vreuna dintre rasele actuale.
• Teritoriul a făcut mai mult decât crescătorii. O suprafață de 302 mile pătrate cu regim de acces și statut de parc de cercetare din 1972 a păstrat populația mai bine decât ar fi putut orice program de creștere.

Câinele de Carolina este un animal sălbatic?
Nu. Este un câine domestic de tip foarte primitiv, care a trăit mult timp liber. Toate liniile materne examinate aparțin cladelor canine, nu celor de lup sau de coiot. Comportamental, însă, este un animal revenit abia de curând la contactul apropiat cu omul, iar standardul consemnează asta fără ocolișuri.

Este adevărat că descinde direct din câinii precolumbieni ai Americii?
Parțial. Liniile materne dau un semnal puternic: în eșantionul din 2013, 37 % dintre câini purtau un haplotip unic al unei subclade est-asiatice. Estimarea autozomală din 2015 merge de la 10 la 35 % descendență precolumbiană. În schimb, linii paterne indigene nu au fost găsite la câinii americani din afara Arcticii, iar lucrarea din 2018, pe trei câini, nu a putut separa semnalul precontact de aportul raselor arctice actuale. Așadar: o componentă reală, dar parțială — nu o linie neîntreruptă.

Este nevoie de un test MDR1 înainte de deparazitare?
Un temei de rasă nu există: alela ABCB1-1Δ este descrisă la nouă rase legate de un strămoș britanic comun din linia câinilor ciobănești, iar Câinele de Carolina nu se numără printre ele. Produsul și doza se stabilesc oricum împreună cu medicul veterinar.

Este rasa potrivită pentru un începător?
În majoritatea cazurilor, nu. Standardul avertizează fără ocolișuri că nu trebuie așteptată prietenie față de străini, iar gardul și lesa devin disciplină zilnică. Sunt necesare spațiu, răbdare și disponibilitatea de a accepta animalul așa cum îl descriu registrele.

Pot conviețui cu pisici?
Este riscant. Standardul descrie un prădător de vânat mic, iar instinctul de vânătoare este ridicat. Excepția este posibilă atunci când puiul crește cu o pisică de la bun început, dar nu merită luată drept regulă.