Istoria originii German Hound
Istoria German Hound se trage din cele mai vechi timpuri. Strămoșii săi îndepărtați sunt considerați câinii de vânătoare celți antici (Segusian), care însoțeau triburile celtice în migrațiile lor prin Europa. Acești câini erau renumiți pentru simțul lor olfactiv excepțional și pentru capacitatea de a urmări fără încetare prada. Cu timpul, pe teritoriul Germaniei de astăzi, din ei s-au format tipuri regionale de câini de vânătoare, cunoscuți sub numele generic de „Bracke”. Aceștia erau ajutoare de nădejde în vânătoarea de diverse animale.
Până în secolul al XIX-lea, existau numeroase varietăți ale acestor câini, care se deosebeau prin mărime, culoare și anumite calități de lucru. În regiunea Westfaliei, erau deosebit de răspândite două tipuri: mai greul și mai masivul Sauerländer Holzbracke și mai agilul și elegantul Steinbracke. Ele au stat la baza creării rasei moderne. Scopul crescătorilor a fost de a combina cele mai bune trăsături ale ambelor tipuri: rezistența și puterea bracului din pădure cu simțul olfactiv excelent și viteza bracului de piatră. Mai multe detalii despre rase similare, cum ar fi Bracul Teckel din Westfalia, găsiți pe site-ul nostru.
O dată crucială în istoria rasei a fost anul 1896, când a fost înființat „Clubul Bracilor Germani” (Deutscher Bracken-Club). Datorită eforturilor membrilor clubului, a fost posibilă standardizarea rasei, unind diversele variante sub denumirea unică de Deutsche Bracke. Acest lucru a permis păstrarea calităților de lucru unice și a aspectului caracteristic al acestor câini. German Hound a rămas singurul reprezentant al câinilor de vânătoare vestfalieni care a supraviețuit până în zilele noastre. Astăzi, el este o comoară națională a Germaniei și este extrem de apreciat de vânători din întreaga Europă. Rasa a fost recunoscută oficial de Federația Internațională Chinologică (FCI) în 1954.
Standardul și aspectul exterior al German Hound
German Hound este un câine de vânătoare de talie medie, care îmbină eleganța cu o construcție robustă. Aspectul său exterior îl trădează ca pe un vânător neobosit, capabil să parcurgă distanțe mari pe teren accidentat. El lasă impresia unui câine ușor, cu picioare înalte, dar în același timp puternic, cu o ținută nobilă și încrezătoare.
- Capul: Uscat, alungit, ușor. Craniul este puțin mai lat decât botul. Trecerea de la frunte la bot este fluidă, dar vizibilă. Botul nu este ascuțit.
- Urechile: Foarte lungi (ajung până la vârful nasului) și late, așezate sus. Acestea atârnă strâns de obraji, au vârfuri rotunjite și o suprafață netedă. Aceasta este una dintre cele mai caracteristice trăsături ale rasei.
- Ochii: Închiși la culoare, limpezi, cu o expresie prietenoasă și inteligentă.
- Corpul: Ușor alungit. Gâtul de lungime medie, puternic. Spatele este drept, ușor înclinat spre crupă. Pieptul este adânc și lung, oferind suficient spațiu pentru plămâni și inimă. Abdomenul este moderat strâns.
- Coada: Lungă, așezată sus, groasă la bază și se subțiază spre vârf. Acoperită cu păr dens, care creează un efect de „perie”. Câinele o poartă în formă de sabie sau ușor lăsată.
- Blana: Scurtă, foarte densă, aspră la atingere, aproape ca o perie. Pe abdomen și pe partea interioară a coapselor, blana este mai moale. Un strat de blană interior bine dezvoltat protejează în mod fiabil câinele de intemperii.
- Culoarea: Clasică pentru câinii de vânătoare — tricoloră. Culoarea de bază este de la roșu la galben-cenușiu cu un mantou negru sau șa neagră. Semnele albe caracteristice, așa-numitele „marcă de brac” (Brackenmarken), sunt obligatorii: o dungă sau „blană” albă pe cap, botul alb, un inel alb la gât, pieptul alb, membrele și vârful cozii.
Este interesant de menționat că printre câinii de vânătoare europeni există o mare varietate de rase de tip „brac”. De exemplu, Bracul Austriac cu Blană Netedă și Pete Maronii are un scop similar, dar se distinge prin culoarea sa neagră uniformă cu pete maronii.
