Istoria rasei copoi italian cu păr aspru
Istoria copoiului italian cu păr aspru își are rădăcinile în antichitate, ceea ce îl face una dintre cele mai vechi rase de copoi din Europa. Se crede că strămoșii săi au fost copoii egipteni, care au ajuns în Peninsula Apenină odată cu negustorii fenicieni. Acești câini, cunoscuți pentru viteza și simțul lor olfactiv ascuțit, s-au încrucișat cu câinii locali, în special cu molosii romani, ceea ce le-a adăugat forță și rezistență.
Imagini cu câini care seamănă foarte mult cu segugio modern pot fi găsite pe artefacte romane și longobarde. Acest lucru arată că rasa era populară și foarte apreciată pentru calitățile sale de lucru încă de acum mii de ani. În epoca Renașterii, vânătoarea a devenit distracția preferată a aristocrației italiene, iar segugio erau o parte integrantă a fiecărei expediții de vânătoare. Erau ținuți la curțile ducilor și nobililor, iar frumusețea și grația lor erau lăudate în literatura vremii.
În secolul al XIX-lea, a avut loc o diviziune condiționată a rasei în două ramuri principale: cea lombardă (de câmpie) și cea alpină. Acest lucru a fost legat de adaptarea câinilor la diferite condiții de vânătoare. Cu toate acestea, recunoașterea oficială și standardizarea au avut loc mult mai târziu. Primul standard al rasei a fost elaborat în 1881, dar abia în anii 1920, datorită eforturilor entuziaștilor și ale Clubului Italian al Iubitorilor de Segugio (Società Italiana Pro Segugio), rasa a început să se dezvolte activ și să capete forma modernă. Au fost recunoscute oficial două varietăți: cea cu păr aspru (a Pelo Forte) și ruda sa cea mai apropiată, copoiul italian cu păr scurt (a Pelo Raso). Astăzi, ambele rase sunt recunoscute de Federația Internațională Chinologică (FCI) și rămân incredibil de populare în patria lor, unde sunt încă folosite activ pentru vânătoarea de iepuri, vulpi și mistreți.
Standardul rasei și aspectul exterior al copoiului italian
Copoiul italian cu păr aspru este un câine cu o construcție robustă, dar elegantă, care combină forța și viteza. Aspectul său îl dă de gol ca pe un copoi tipic, creat pentru a urmări prada pe termen lung pe teren accidentat. Corpul este mezomorf, de format aproape pătrat, cu o musculatură bine dezvoltată, dar fără masă în exces.
- Cap: Lung, îngust (dolicocefalic). Cutia craniană este ovală, iar trecerea de la frunte la bot este fluidă, dar vizibilă. O trăsătură caracteristică este puntea nazală ușor curbată, așa-numitul „nas roman”.
- Ochi: Mari, în formă de migdală, expresivi. Culoarea — ocru închis. Privirea este blândă, ușor tristă, dar atentă.
- Urechi: Lungi, late, de formă triunghiulară, prinse la nivelul pomeților. Sunt lăsate, aderând strâns la obraji, și sunt acoperite de o blană mai scurtă. Vârfurile urechilor sunt rotunjite.
- Corp: Linia superioară este dreaptă. Pieptul este adânc, bine dezvoltat, dar nu prea lat, ceea ce oferă spațiu pentru plămâni și inimă. Abdomenul este moderat strâns, ceea ce îi conferă câinelui un aspect zvelt.
- Coada: Prinsă sus, groasă la bază și se îngustează treptat spre vârf. În stare de repaus este lăsată, în formă de sabie. În timpul mișcării sau în stare de excitație se poate ridica, dar nu mai sus de linia spatelui.
- Blana: Principala trăsătură distinctivă a rasei. Blana este aspră, rigidă la atingere, cu o lungime de aproximativ 5 cm pe tot corpul. Pe bot formează o barbă și mustăți caracteristice, iar deasupra ochilor – sprâncene groase. O astfel de blană protejează perfect câinele de intemperii și de arbuștii spinoși în timpul vânătorii.
- Culoare: Sunt permise diverse nuanțe de roșu (de la pal la roșu intens) și negru-pestriț (șeauă neagră pe un fond roșu). Este posibilă prezența unei mici „stele” albe pe piept.
