Alaskan Klee Kai (Mini Husky)

Îngrijire și igienă: mai simplu decât pare

Cu tot aspectul lui spectaculos, klee kai face parte dintre rasele relativ simple de întreținut. Blana dublă de tip nordic se autocurăță: murdăria se usucă și se desprinde, astfel încât băile dese sunt de prisos și mai degrabă dăunătoare, de vreme ce înlătură stratul protector natural. Câinele se spală după nevoie, nu după calendar.

Năpârlirea este principala cheltuială de timp. De două ori pe an, primăvara și toamna, câinele își înnoiește subpărul; în acele săptămâni periatul devine zilnic, cu perie-cardă și pieptene metalic. În restul anului ajunge un periat temeinic pe săptămână. Această «furtună» sezonieră este ceea ce îi surprinde cel mai mult pe stăpânii care au ales un câine compact nădăjduind într-o cantitate compactă de păr.

Ce nu trebuie făcut: tuns. Blana dublă izolează în ambele sensuri — apără și de frig, și de supraîncălzire — iar după tuns părul de acoperire și subpărul cresc adesea la loc neuniform. Dacă vara este caniculară, ceea ce ajută este descâlcirea subpărului, nu mașina de tuns.

Dinții și ghearele. Rasele mici sunt predispuse la tartru: periajul dinților trebuie să devină o rutină de mai multe ori pe săptămână. Ghearele se taie cam o dată pe lună dacă nu se tocesc pe suprafețe dure. Urechile se cercetează cu regularitate; drepte fiind, se aerisesc bine, iar necazurile sunt acolo mai rare decât la rasele cu urechi blegi.

O bază de fondatori îngustă: ce au arătat testele genetice

Textele despre klee kai evocă adesea un «patrimoniu genetic limitat», aproape întotdeauna în termeni generali. Or, cifrele există: laboratorul de genetică veterinară de la UC Davis, împreună cu Niels Pedersen, conduce pentru această rasă un program dedicat de evaluare a diversității genetice, iar raportul său îngăduie în sfârșit să se vorbească în chip concret despre urmările acelei baze înguste.

Metoda este următoarea: 33 de markeri microsateliți (STR) răspândiți pe 25 de cromozomi măsoară diversitatea la scara genomului, iar la ei se adaugă markeri legați de regiunile DLA (antigenul leucocitar canin), răspunzătoare de recunoașterea «propriului» și a «străinului» de către sistemul imunitar. Primele evaluări au cuprins 370 de câini; unele tabele ale raportului au fost de atunci actualizate pe efective mai largi.

Ce arată markerii genomului. Numărul mediu de alele pe locus este de 4,788 la klee kai, în vreme ce numărul mediu de alele «efective», acelea care contribuie cu adevărat la diversitate, se așază la 2,620. Pe scurt: aproape jumătate dintre variantele prezente pe cei 33 de locusuri se învârt în gol. După locus, numărul de alele variază de la 2 la 10, iar mai multe locusuri nu numără decât două sau trei — o fărâmă din ceea ce se cunoaște la câine în general. Concluzia raportului este directă: la diversitatea pe fiecare locus, klee kai rămâne net în urma raselor pornite de la un număr de fondatori mult mai mare.

Și iată punctul cel mai interesant — cel pe care majoritatea reluărilor îl scapă. O diversitate scăzută nu implică prin ea însăși consangvinizare aici și acum. Heterozigoția observată în populație este de 0,573, iar heterozigoția așteptată tot de 0,573. Diferența este nulă, coeficientul F este prin urmare zero, iar populația se află în echilibru Hardy-Weinberg. Raportul citește aceasta fără echivoc: crescătorii rasei fac o treabă foarte bună evitând consangvinizarea și alcătuind perechile practic la întâmplare, fără efect de «mascul la modă». Valoarea de 0,573 rămâne în sine modestă și comparabilă cu cea a rasei akita, ieșită și ea dintr-un grup mic de fondatori.

La scara individului. Pentru fiecare câine se calculează un indice de înrudire internă (IR): cu cât este mai mic, cu atât părinții sunt mai puțin înrudiți. La klee kai, vârful distribuției se situează în jurul valorii de −0,1, iar foarte puțini câini trec de 0,20. Ca reper: 0,25 corespunde valorii medii așteptate la pui născuți din părinți frate și soră buni într-o populație obișnuită. În interiorul rasei, perechile de reproducție sunt așadar cu adevărat diferite între ele pe plan genetic.

Dar dacă se schimbă punctul de referință, tabloul se schimbă. Același indice este recalculat față de câinii de sat din Orientul Apropiat, din Asia de Sud-Est și din insulele Pacificului — populația cea mai diversă studiată vreodată, cea mai apropiată de starea câinilor dinaintea selecției dirijate. În acel reper (IRVD), valoarea medie a rasei klee kai se apropie de 0,30, cu o împrăștiere de la 0,00 la 0,50. Raportul scoate de aici o imagine foarte grăitoare: la măsura câinilor de sat, masa exemplarelor klee kai ar apărea ca provenită din împerecheri între frate și soră buni. Rasa a pierdut de la strămoșii ei o parte însemnată din diversitate — fără ca această pierdere să fie totuși ieșită din comun: este comparabilă cu cea a altor rase cu efectiv fondator mic, precum akita sau terierul negru rusesc.

Regiunea imunitară. Din 365 de câini examinați s-au identificat 11 haplotipuri DLA de clasa I și 8 de clasa II. Toate sunt împărtășite cu alte rase: klee kai nu are niciunul propriu. Este puțin față de rasele mari, deși de același ordin ca la rasele cu grup fondator mic. Repartiția este dezechilibrată: două haplotipuri de clasa I și trei de clasa II însumează singure între 50 și 70% dintre cazuri. Raportul pune acest dezechilibru pe seama nivelului fondatorilor inițiali, într-o vreme în care consangvinizarea era de neocolit; pe urmă, alegerea perechilor în interiorul acestei baze a devenit în mare măsură întâmplătoare. Cu toate acestea, heterozigoția așteptată a regiunii DLA înseși atinge 0,680, ceea ce îl duce pe autor să o socotească îndeajuns de eterogenă.

Concluzia merită o citire atentă. Raportul de la UC Davis reține că rasa a pornit de la un nivel de diversitate scăzut, dar că sârguința crescătorilor a îngăduit păstrarea bună a diversității existente grație unei alegeri întâmplătoare a perechilor. Greutatea stă în altă parte: tocmai acest nivel scăzut, atât pe genom, cât și pe regiunile DLA, îngreunează orice sporire a diversității dinăuntrul rasei. Tavanul este jos, iar ridicarea lui fără a ieși din efectivul existent este anevoioasă.

În sfârșit, o avertizare pe care laboratorul o formulează explicit și care merită opusă celor două excese obișnuite de îndată ce vine vorba de rase rare: o diversitate genetică limitată nu este totuna cu o sănătate proastă, chiar dacă face într-adevăr mai grea gestionarea afecțiunilor ereditare atunci când acestea ating un nivel îngrijorător. Se poate întemeia o rasă pe un grup mic, cu condiția ca fondatorii să fie lipsiți de tare ereditare. Greutatea stă în aceea că cele mai multe însușiri ereditare ale câinelui sunt de natură complexă și se află până și în populațiile neselecționate: ele trec deci «ca moștenire» în noua rasă, iar consangvinizarea de mai târziu este cea care le face să treacă de la cazul izolat la regulă.