Istoria rasei boxer german
Textul standardului FCI îl numește strămoș direct al boxerului pe micul așa-numit bullenbeisser de Brabant. Vânătorii îi creșteau ca să prindă vânatul încolțit de gonaci și să îl țină până la sosirea vânătorului — de aici cerința unor fălci cât mai late, cu canini mult depărtați. Standardul spune limpede că selecția s-a făcut exclusiv după calitățile de lucru și că o creștere dirijată a dat un câine cu bot lat și nas ridicat.
O rezervă valabilă pentru orice rasă: secțiunea „scurt istoric” a unui standard este o poziție a registrului, nu un fapt istoric stabilit independent. O redăm ca poziție a FCI, nu ca genealogie dovedită.
Partea mai târzie a istoriei este documentată mai sigur. Boxerul s-a format în Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea prin încrucișarea deliberată a bullenbeisserului cu buldogi englezi și cu alte rase: scopul era un câine de lucru atletic, cu temperament stabil. În Marea Britanie rasa a ajuns în anii treizeci ai secolului trecut, iar prima înregistrare la Kennel Clubul britanic este datată 1939.
Statistica britanică a înregistrărilor arată clar moda pentru această rasă: un vârf de peste 7.000 de înregistrări pe an în 1959 (locul al patrulea, circa 6% din toate înregistrările anuale), o scădere la aproximativ jumătate în două decenii, un al doilea vârf de peste 10.000 în 1997 (locul al optulea, 4%), iar în ultimii ani trei până la patru mii pe an și locul al paisprezecelea în bilanțul lui 2020. Efectivul unei rase influențează direct fiabilitatea statistică a studiilor asupra sănătății ei.
Un episod aparte merită știut de oricine se interesează de creștere. În 1980, la boxerii britanici a fost descrisă axonopatia progresivă — pe atunci o boală neurologică nouă, autozomal recesivă, care afecta sistemul nervos central și periferic. În deceniul următor, munca comună a crescătorilor a eliminat-o din rasă. Succesul a lăsat comunității rasei reputația de deschidere în chestiuni de sănătate — și de aceea despre boxer există azi mult mai multe date decât despre multe rase vecine.
Trei registre — trei boxeri diferiți: unde se despart standardele
Marile registre descriu aceeași rasă atât de diferit, încât cititorul se poate încurca. Divergențele nu sunt cosmetice — privesc corpul câinelui.
Înălțime și greutate. FCI dă și una, și alta: masculi 57–63 cm, femele 53–59 cm; un mascul cântărește peste 30 kg la o înălțime de circa 60 cm, o femelă circa 25 kg la circa 56 cm. Kennel Clubul britanic orientează crescătorii spre 30–32 kg la mascul și 25–27 kg la femelă. Standardul american AKC nu dă deloc greutatea, în schimb dă înălțimea în inci: masculi 23–25 inci (aproximativ 58,4–63,5 cm), femele 21,5–23,5 inci (aproximativ 54,6–59,7 cm) — și precizează explicit că nu există descalificare pentru talie. A reduce aceste trei seturi la un singur interval „mediu” este incorect.
Coada. Aici divergența este maximă. FCI scrie: coada este prinsă mai degrabă sus decât jos, de lungime normală și lăsată naturală. Standardul AKC în ediția aprobată la 11 februarie 2005 spune opusul: coada este „prinsă sus, cupată și purtată în sus”, iar o coadă necupată trebuie penalizată sever.
Urechile. FCI descrie numai urechi naturale: de mărime potrivită, prinse depărtat în punctul cel mai înalt al craniului, în repaus lipite de obraji, iar la atenție întorcându-se înainte cu o pliere clară. AKC formulează invers: urechile sunt „de obicei cupate, tăiate mai degrabă lung și îngustându-se”, cea naturală fiind o alternativă. Un detaliu grăitor: în lista de defecte a FCI stă până azi rândul „la urechile necupate” — urmă a epocii în care cupajul era normă și în Europa.
Petele albe. FCI încadrează „alte culori și pete albe care depășesc o treime din culoarea de fond” la defecte; AKC pune același lucru în lista descalificărilor, împreună cu orice culoare în afară de roșcat și brindle. Diferența contează: un defect scade nota, o descalificare scoate câinele din ring. Așadar, întrebarea „corespunde câinele standardului” nu are sens fără precizarea cărui standard.
Cum arată boxerul german: standardul și descrierea aspectului
După textul FCI, boxerul este un câine cu păr scurt, de talie medie, compact și pătrat, cu osatură puternică; mușchii sunt fermi și modelați plastic, mișcarea vie și puternică. Standardul avertizează în ambele direcții: nici greoi și masiv, nici ușor sau lipsit de substanță.
Standardul stabilește trei proporții, și tocmai ele fac dintr-un boxer un boxer:
- Format pătrat. Linia orizontală a spatelui este perpendiculară pe verticalele care trec prin punctul umărului și prin tuberozitatea ischiatică — împreună descriu un pătrat.
- Adâncimea pieptului egalează jumătate din înălțimea la greabăn. Pieptul ajunge la coate.
- Șaua nasului față de craniu ca 1:2. Lungimea se măsoară de la vârful nasului la colțul intern al ochiului și de la colțul intern al ochiului la occiput. Este cea mai importantă cifră a standardului, iar mai jos explicăm de ce.
Capul. Armonia lui depinde de echilibrul dintre bot și craniu; botul trebuie să fie cât mai lat și mai puternic și să nu pară prea mic din niciun unghi. Craniul este uscat și unghiular, ușor boltit, fără cute adânci — deși pe frunte apar cute naturale când câinele este atent.
Trecerea de la frunte la bot. Fruntea formează un stop clar cu șaua nasului. Și aici vine o frază de principiu: șaua nasului nu trebuie împinsă în frunte ca la buldog și nici nu are voie să coboare. Cu alte cuvinte, însuși standardul FCI interzice boxerului capul de buldog.
Fălci, ochi, membre. Maxilarul inferior depășește pe cel superior și se curbează ușor în sus — boxerul are prognatism; caninii stau cât mai depărtați, ceea ce face partea din față a botului aproape pătrată, iar cu gura închisă nu trebuie să se vadă incisivii și caninii inferiori, nici limba. Ochii sunt închiși la culoare, nici prea mici, nici bulbucați; expresia trebuie să dea energie și inteligență, nu amenințare. Standardul stabilește chiar și unghiurile: jaretul la circa 140 de grade, metatarsul la 95–100 de grade față de sol. Pielea este uscată și elastică, fără cute.
