Clumber Spaniel — Istorie și standard

Istorie și origine: ce se știe cu adevărat și ce rămâne relatare

Un singur lucru nu ridică aici niciun semn de întrebare: numele vine de la moșia Clumber Park din Nottinghamshire, reședința ducilor de Newcastle. Tot restul este teritoriul relatărilor transmise din gură în gură, și exact în acest punct paginile despre rasă se îndepărtează cel mai mult de sursele lor.

Versiunea cea mai răspândită sună astfel: ducele francez de Noailles, salvându-și canisa de Revoluția Franceză, și-ar fi trimis cei mai buni câini în Anglia. O repetă zeci de publicații — iar recent chiar și introducerea unui articol genetic apărut într-o revistă cu evaluare colegială. Problema este că cea mai veche sursă tipărită spune altceva.

În cartea lui William Barker Daniel Supplement to the Rural Sports (Londra, 1813), la pagina 684, se arată că spanielii i-au fost dăruiți unui strămoș al ducelui atunci când acesta se afla în Franța (when in France), de către ducele de Noailles. Prin urmare, direcția deplasării este opusă celei din relatarea obișnuită: nu canisa a fost evacuată în Anglia, ci un aristocrat englez a primit câinii pe când se găsea în Franța. Nici revoluția, nici vreo dată nu apar în această frază. Autorii de mai târziu ai secolului al XIX-lea trimit tocmai la Daniel: Vero Shaw (1881) o face explicit, iar Rawdon Lee (1893) datează episodul «probably about the middle of the eighteenth century» — la mijlocul secolului al XVIII-lea, așadar înainte de revoluție — și adaugă că nu a reușit să găsească urme de clumberi în Franța însăși.

Cel mai interesant este că vocea cea mai sceptică față de această poveste nu aparține unui critic din afară, ci clubului britanic al rasei. În schița sa de istorie, clubul numește relatarea despre fuga din calea revoluției «wonderful (but fanciful) story» — o poveste minunată, dar fantezistă — și adaugă o afirmație verificabilă: «There is no mention in either of the Dukes' papers to any gift or sale being made», adică în hârtiile niciunuia dintre cei doi duci nu se pomenește nici de vreun dar, nici de vreo vânzare. În versiunea clubului, singurul lucru știut cu certitudine este că în anii 1760 la Clumber Park au fost aduși câini de pe continent, fără ca Franța să fie numită separat.

Cronologia adaugă încă un argument. Dovada vizuală citată cel mai des — tabloul lui Francis Wheatley The Return from Shooting — este datată 1788, adică a fost pictată înainte de începutul Revoluției Franceze. Clubul rasei observă, totuși, că cei trei spanieli înfățișați acolo au fost descriși drept «Springers or Cock-flushers», nu drept clumberi; tabloul vorbește, așadar, mai degrabă despre prezența veche a spanielilor grei pe aceste moșii decât despre o rasă anume.

Standardul FCI însuși formulează originea cu o prudență apăsată: clumberii, după cum se spune (are said to), au ajuns mai întâi din Franța acum peste două sute de ani, iar în Britania i-a adus ducele de Newcastle, care i-a și crescut la Clumber Park. Registrul prezintă deci lucrurile ca pe o relatare, nu ca pe un fapt stabilit — și aceasta este cea mai onestă dintre formulările disponibile.

Cât despre favoarea regală, clumberii sunt legați de numele Prințului Albert și al lui Eduard al VII-lea. Aceste afirmații sunt repetate concordant atât de club, cât și de registre, însă fiecare dintre ele este prezentată fără trimitere la o sursă de arhivă. De aceea, aici se cuvine prudență: avem de-a face cu o tradiție stabilă de descriere a rasei, nu cu un episod confirmat documentar.

Standardul rasei: două registre — două seturi diferite de cifre

Acesta este locul cel mai important al paginii, fiindcă exact de aici ajung în ghiduri intervalele absurde, «topite» unul într-altul. Explicația este simplă: FCI și AKC descriu clumberul în mod diferit, și nu doar prin cifre, ci prin însuși setul de măsurători pe care îl publică.

Standardul FCI nr. 109 (grupa 8, secțiunea 2 — spanieli; ediția în vigoare din 13.10.2010) stabilește numai greutatea și nu stabilește deloc înălțimea. Greutatea ideală: masculi 29,5–34 kg, femele 25–29,5 kg. Kennel Club-ul britanic, al cărui standard stă la baza documentului FCI, dă aceleași valori însoțite de echivalentul imperial și, la rândul lui, nu indică nicio înălțime.

Americanul AKC, dimpotrivă, stabilește și înălțimea, și greutatea — iar limita sa superioară de greutate este vizibil mai mare: masculi 70–85 de livre, femele 55–70 de livre; înălțimea ideală a masculilor 18–20 de inci, a femelelor 17–19 de inci.

Concluzia practică pentru cititor este simplă. Intervale de tipul «25–39 kg» sau «43–51 cm» nu aparțin niciunui standard: ele apar atunci când limita de jos este luată din rândul despre femele al unui registru, iar limita de sus din rândul despre masculi al altui registru. La clumber, înălțimea și greutatea masculului și ale femelei sunt diferite, iar contopirea lor într-o singură cifră este incorectă.

Merită observat separat că standardul FCI consemnează el însuși o schimbare istorică: rasa «s-a îngreunat» aproximativ începând din anii 1950 și, deși limita superioară pentru masculi este fixată la 34 kg, unii câini o depășesc. Cu alte cuvinte, diferența dintre cifrele britanice și cele americane nu este eroarea unuia dintre registre, ci reflectarea unei derive reale a tipului.

În privința culorii, standardul are o ierarhie clară, pe care descrierile o simplifică adesea: se preferă corpul complet alb cu însemne de culoarea lămâii, iar însemnele portocalii sunt permise. Așadar, lămâiul este varianta preferată, nu o alternativă egală în drepturi. Sunt admise însemnele mici pe cap și botul pistruiat. Kennel Club-ul enumeră drept combinații standard «lămâiu cu alb», «portocaliu cu alb» și oglinditele lor.

La prima vedere, clumberul este vizibil mai masiv și mai scund decât mai ușorul Field Spaniel, iar tocmai această pereche de rase se confundă cel mai des în ghiduri, alături de Sussex Spaniel.