Istoria apariției rasei
Istoria dobermanului este legată indisolubil de numele unui singur om - Karl Friedrich Louis Dobermann (1834–1894). El a locuit în orașul Apolda din Germania și a lucrat ca perceptor de taxe, dar și ca administrator al unui adăpost de animale și hingher (prindea câini vagabonzi). Muncă sa era periculoasă, așa că avea nevoie de un câine de pază de încredere, curajos și, în același timp, devotat.
Dobermann nu a ținut înregistrări selective, așa că „rețeta” exactă a creării rasei rămâne un mister. Se crede că a folosit câini din adăpostul său. Strămoșii principali ai dobermanului modern au fost, probabil, pinscherii germani vechi (precursorii pinscherului german), care erau cunoscuți la acea vreme pentru neînfricarea și calitățile lor de pază. Se presupune că la aceștia s-a adăugat sânge de „câini de măcelar” (precursorii rottweilerului), de Beauceron, de copoi de Weimar (pentru îmbunătățirea simțului mirosului) și de terrier Manchester (pentru blana scurtă, netedă și marcajele clare).
Friedrich Louis Dobermann a urmărit să creeze nu doar un câine, ci un „super-câine” - apărătorul ideal, inteligent, rapid și hotărât. Și a reușit. Câinii pe care i-a obținut au câștigat rapid faima de paznici excelenți.
După moartea lui Dobermann în 1894, munca la rasă a fost continuată de alți entuziaști, în special Otto Goeller, care este considerat „nașul” rasei. Goeller a fost cel care a atenuat temperamentul oarecum agresiv al primilor dobermani, făcându-i mai potriviți pentru rolul de companion și câine de serviciu. El a fondat primul club al rasei în 1899. Datorită lui Goeller, dobermanii au devenit și mai populari nu doar ca animale de serviciu, ci și ca însoțitori.
În scurt timp, acești câini au început să se răspândească în întreaga lume. Deja din 1902 în Rusia, dobermanii îndeplineau sarcini de câini polițiști. Au fost utilizați activ în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, unde au câștigat porecla de „Câinii Diavolului” (Devil Dogs) printre pușcașii marini americani pentru curajul lor. Rasa a fost recunoscută oficial de Federația Chinologică Internațională (FCI) în 1960.
Cum arată dobermanul: standard și înfățișare
Dobermanul este întruchiparea atletismului și eleganței. Este un câine de talie medie spre mare, cu o construcție musculoasă, dar „uscată”. Nu are nimic în plus - fiecare linie a corpului indică forță și viteză. Silueta dobermanului trebuie să fie practic pătrată (în special la masculi), cu o postură mândră.
Capul și botul
Capul dobermanului este puternic și musculos, având forma unei pene tocite privit de sus. Trecerea de la frunte la bot este bine pronunțată. Botul este destul de lat. Buzele sunt uscate, aderând strâns la fălcile puternice, cu o mușcătură ideală în foarfecă. Nasul este lat, cu nări mari; culoarea depinde de nuanța blănii (negru la câinii negri, maro - la cei maro). Ochii sunt de mărime medie, de formă ovală, de culoare închisă (cu cât mai închisă, cu atât mai bine). Privirea este vie, inteligentă și încrezătoare.
Urechile și coada: cuparea
În mod istoric, dobermanilor li se cupau (tăiau) urechile și coada. Coada era cupată foarte scurt (lăsând 2–3 vertebre), iar urechilor li se dădea o formă ascuțită, ridicată. Acest lucru se făcea din motive practice - pentru ca în timpul muncii (pază, luptă) câinele să nu aibă puncte vulnerabile. Astăzi, în multe țări europene (inclusiv Germania, țara de origine a rasei) și în Australia, cuparea este interzisă prin lege și este considerată inumană. România nu are în prezent o astfel de interdicție strictă, dar tendința către un aspect „natural” este în creștere.
- Urechi naturale: de mărime medie, prinse sus, atârnând și lipindu-se de obraji.
- Coada naturală: lungă, în formă de sabie.
Din această cauză, înfățișarea dobermanului modern poate varia în funcție de țară și de decizia crescătorului. Dobermanul „natural” arată mai puțin amenințător, dar nu-și pierde eleganța.
Corpul și membrele
Gâtul este lung, musculos, cu o curbură frumoasă. Spatele drept, scurt, destul de lat și puternic. Pieptul este destul de adânc și larg, de formă ovală. Abdomenul este elegant supt, creând o linie inferioară frumoasă. Membrele sunt drepte, paralele, cu musculatură bine dezvoltată. Lăbuțele sunt compacte, „de pisică”, cu degetele strânse.
Blana și coloritul dobermanului
Blana este una dintre trăsăturile distinctive ale dobermanului. Este scurtă, aspră, deasă și strâns lipită de corp, fără subpăr. Acest lucru face ca îngrijirea să fie minimă, dar în același timp face câinele vulnerabil la frig.
Standardul FCI recunoaște doar două culori principale:
- Negru cu pete de culoare ruginiu-roșiatic.
- Maro (sau maro închis) cu pete de culoare ruginiu-roșiatic.
Marcajele trebuie să fie clar delimitate și să fie localizate în locuri strict definite: pe bot, pe obraji, deasupra ochilor, pe gât, pe piept (două pete), pe labe și sub coadă.
Există și culori „diluate”, cum ar fi albastrul (negru slăbit) și isabella (maro slăbit, „căprioară”). Acestea nu sunt recunoscute de standardul FCI și sunt adesea asociate cu o boală genetică - alopecia de mutație de culoare (CDA), care duce la probleme ale pielii și blănii. De asemenea, există dobermanul „alb” (de fapt, crem) - acesta este un albinos parțial, care prezintă, de asemenea, probleme serioase de sănătate și nu este recunoscut de nicio organizație chinologică serioasă.
