Istoria: cum a alungat roșul toate celelalte culori
Merită citită cu atenție nota istorică din standardul FCI, pentru că ea contrazice câteva povestiri foarte răspândite. Irlanda a dat lumii patru rase de terieri, iar terierul irlandez este, în formularea standardului însuși, posibil cea mai veche dintre ele — dar consemnările sunt atât de puține încât o dovadă definitivă rămâne dificilă. Standardul nu numește niciun comitat anume și niciun „prinzător de șobolani din port”: țara de origine este, în document, pur și simplu Irlanda.
Cel mai interesant este culoarea. Înainte de anii 1880 ea nu era fixată: pe lângă exemplarele roșii se întâlneau câini negru cu roșcat și brindle. La sfârșitul secolului al XIX-lea crescătorii au scos în mod deliberat din reproducție exemplarele negru cu roșcat și brindle, astfel încât în secolul XX toți terierii irlandezi erau roșii. Altfel spus, culoarea „de firmă” a rasei nu este un dat străvechi, ci rezultatul a circa două decenii de selecție conștientă.
Două date de reținut: primul club al rasei a fost înființat la Dublin pe 31 martie 1879, iar terierul irlandez a fost primul reprezentant al grupei terierilor pe care Kennel Club-ul englez l-a recunoscut, la sfârșitul secolului al XIX-lea, tocmai ca rasă nativă irlandeză.
Încă o linie de origine care se încurcă adesea: tipul roșu modern s-a format alături de ceilalți terieri cu păr sârmos ai Insulelor Britanice — alături de Lakeland Terrier, Welsh Terrier și Kerry Blue Terrier, ultimul aparținând și el cvartetului irlandez. Încrucișările concrete din secolul al XIX-lea sunt slab documentate, motiv pentru care standardul tace despre ele — iar noi nu le vom repeta ca pe un fapt.
Standardul FCI nr. 139: ce scrie de fapt în document
Standardul descrie silueta prin viteză: câinele trebuie să pară activ, vioi, suplu și uscățiv, cu suficientă substanță, dar fără greoiciune, pentru că aici viteza și rezistența contează la fel de mult ca forța. Formularea spune că nu trebuie să fie nici îndesat, nici bondoc, ci construit „pe liniile vitezei”, cu un contur grațios, aproape de alergător.
- Capul — lung și fără cute. Craniul este plat și mai degrabă îngust între urechi, îngustându-se ușor spre ochi. Stopul este abia vizibil și, în practică, se distinge doar din profil.
- Trufa — trebuie să fie neagră. Orice altă culoare a trufei este defect descalificant, nu o mică imperfecțiune.
- Ochii — închiși la culoare, mici, neproeminenți, plini de viață, foc și inteligență. Un ochi galben sau deschis este numit de standard extrem de supărător. Cuvântul „migdalați” nu apare în document.
- Urechile — mici și în formă de V, de grosime moderată, inserate sus și căzând înainte, lipite de obraz. Linia pliului trebuie să treacă vizibil deasupra liniei craniului. O ureche care atârnă lateral, ca la un copoi, nu este caracteristică unui terier, iar urechea semiridicată standardul o consideră și mai puțin dorită. Părul de pe ureche este mai scurt și mai închis decât cel de pe corp.
- Dinții — puternici și regulați, incisivii superiori acoperindu-i ușor pe cei inferiori. Prognatismul inferior sau superior pronunțat înseamnă descalificare.
- Gâtul — de lungime potrivită, fără salbă; pe laturi se vede de obicei un guler ușor care ajunge aproape până la urechi.
- Corpul — simetric, spatele puternic și drept, șalele musculoase și doar foarte ușor bombate. Standardul îi permite în mod expres femelei să fie ceva mai lungă în șale decât masculul.
- Coada — inserată mai degrabă sus, purtată vesel, dar nu peste spate și nu răsucită. Standardul descrie cuparea obișnuită, care lasă două treimi din lungimea inițială, și precizează imediat: în țările în care cuparea este interzisă prin lege se admite doar coada naturală.
- Labele — puternice, destul de rotunde și moderat mici, degetele arcuite, ghearele negre fiind cele mai dorite. Și apoi propoziția la care vom reveni în capitolul despre sănătate: pernițele trebuie să fie sănătoase, fără crăpături și fără excrescențe cornoase.
