Ogar irlandez — Istorie și standard

Istorie: anul 391, legile irlandeze și sfârșitul vânătorii

Standardul FCI plasează prima mențiune scrisă a rasei în anul 391 al erei noastre. Este vorba despre scrisoarea consulului roman Quintus Aurelius Symmachus, care mulțumea pentru un dar — șapte câini irlandezi (în textul latin canes Scotici, adică ai scoților, deci ai irlandezilor), care au stârnit la Roma o adevărată senzație: întreaga Romă, scrie el, îi privește cu uimire. Erau ținuți pentru luptele cu fiarele mari în arene. O precizare se impune de la bun început: scrisoarea atestă că din Irlanda au fost aduși la Roma câini de o mărime ieșită din comun. Ea nu atestă că aceștia erau ogari irlandezi în sensul de azi — identificarea vechilor cú irlandezi cu rasa de astăzi ține de tradiția chinologică, nu de o genealogie documentată.

Din legile irlandeze anterioare creștinării insulei vine un alt detaliu, unul remarcabil de concret. Marele câine irlandez putea fi ținut doar de regi și de nobilime, iar numărul câinilor depindea direct de rangul stăpânului. Filizii — categoria profesională a alcătuitorilor de saga, care aparținea nobilimii mici — aveau dreptul la doi ogari. Stăpâni de acest rang nu lipseau în Irlanda: insula era împărțită în cincimi, fiecare cu regele ei, iar în interiorul lor se numărau vreo o sută cincizeci de regate mai mici. Câinele nu era aici un moft, ci un semn de statut normat — la fel ca armele sau pământul.

La fel de concretă era și munca lor. Standardul FCI o formulează sec: până la sfârșitul secolului al XVII-lea ogarii irlandezi erau folosiți în Irlanda la vânătoarea de lup, mistreț și cerb. Ceea ce a urmat a pierdut rasa. Lupul a dispărut din Irlanda pe parcursul secolului al XVIII-lea, pădurile mari au fost tăiate, iar vânătoarea cu ogari grei și-a pierdut rostul. O rasă ținută secole de-a rândul pentru muncă a rămas fără muncă — și a început să se dizolve. Încă din 1652 Oliver Cromwell interzisese printr-o dispoziție scoaterea acestor câini din Irlanda, tocmai fiindcă se împuținaseră, în timp ce lupii erau încă acolo: interdicția trebuia să păstreze în țară destui ogari. Un secol și jumătate mai târziu nu mai erau nici lupi, nici câini în număr suficient.

Ce a făcut de fapt căpitanul Graham

George Augustus Graham era scoțian, s-a născut în 1833 și a trăit la Rednock House, lângă Dursley, în Gloucestershire. La ogarul irlandez a ajuns prin deerhound-ul scoțian: colecționa pedigriuri de deerhound (a strâns peste opt sute și le-a publicat în 1894) și tocmai prin ele s-a interesat de vechiul câine de lup irlandez. În 1859, la douăzeci și șase de ani, a cumpărat primul său irish wolfhound, pe nume Faust — și de atunci și-a dedicat viața rasei. A murit într-un 21 octombrie, la șaptezeci și șase de ani, tot la Rednock.

Cel mai prețios lucru din această poveste sunt cuvintele lui Graham însuși. În monografia alcătuită în august 1879 își formulează poziția fără nici un romantism: nu pretinde că deține rasa în integritatea ei originară. Iar mai departe, direct despre metodă: mai rămăsese, după convingerea lui, destul sânge autentic pentru a reconstrui vechea rasă — cu ajutorul unor încrucișări analoge — în forma ei corectă. Iar în 1885 a descris intenția și mai deschis: membrii Irish Wolfhound Club speră să obțină un câine care să aibă talia și forța dogului german împreună cu înfățișarea și frumusețea deerhound-ului. Refacerea rasei a fost, așadar, un proiect ingineresc asumat, iar autorul lui nu ascundea asta.

Baza programului a fost deerhound-ul, mai ales din liniile Glengarry: Graham îl considera ogar irlandez în toate, în afară de mărime și masivitate. Talia și osatura le-a adus dogul german — interesant este că Graham însuși nu a montat niciodată cu un dog, dar a luat descendenții unor astfel de încrucișări, în cea mai mare parte de la contele de Caledon, care folosea un dog arlechin pe nume Earl of Warwick; în plus, și-a dus cățelele la masculul Scythian, fiul dogului Cedric the Saxon. Au existat și alte aporturi, pe care Graham nu le-a ascuns niciodată: ogarul rusesc (mama propriului său mascul Keildar, născut în 1863, era în parte ogar rusesc) și un mastiff tibetan pe nume Wolf. Din acest tibetan și din cățeaua Tara s-au născut, la 16 iunie 1892, două cățele — Vandal și Nookoo — care figurează în pedigriul tuturor ogarilor irlandezi moderni.

Apoi totul s-a petrecut repede. În 1879 Irish Kennel Club a acordat rasei, pentru prima dată, clase proprii la expoziția sa de la Dublin. În 1885 a fost fondat Irish Wolfhound Club — Kennel Chronicle a anunțat-o la sfârșitul lui martie. În anul următor Graham, împreună cu colonelul J. R. Garnier, a redactat Standard of Points, pe care clubul l-a adoptat, iar Kennel Club l-a recunoscut. Cât de subțire era în acei ani granița dintre rase se vede bine din cataloagele de expoziție: o parte dintre câinii care au ieșit prima oară în ring ca ogari irlandezi fuseseră prezentați înainte ca deerhound, iar unii aveau frați de cuib rămași deerhound.

Ce schimbă asta pentru stăpân? Practic, puțin, dar esențial. Ogarul irlandez modern este o rasă cu bază foarte îngustă, alcătuită din câteva linii în timpul unei singure generații de crescători. De aici vin și înfățișarea lui, și o parte dintre problemele lui medicale, despre care mai jos.

Aspect și standard: cifre care se citesc separat pentru mascul și pentru femelă

Ediția în vigoare a standardului FCI nr. 160 este datată 17 aprilie 2026 și încadrează rasa în grupa 10 Ogari, secțiunea 2 Ogari cu păr sârmos, fără probă de lucru. Descrierea începe cu formula cel mai mare și cel mai înalt dintre ogari: un câine de goană cu păr sârmos, de talie mare și înfățișare impunătoare, foarte puternic și musculos, dar construit cu grație. Capul este lung și drept, purtat semeț; urechile sunt mici, în formă de trandafir, inserate sus; pieptul foarte adânc, abdomenul bine supt; spinarea mai degrabă lungă decât scurtă și mai lungă decât înălțimea la greabăn. Mișcarea trebuie să fie ușoară și activă — este un ogar, nu o categorie grea.

Merită reținute două lucruri. Primul: în standard greutatea este legată de înălțime, iar textul precizează separat că trebuie să crească proporțional cu creșterea taliei — așadar minimum 54,5 kg nu descrie un mascul adult de 86 cm, ci fixează doar limita de jos pentru cel mai mic exemplar admisibil. Al doilea: 86 cm nu este un ideal pentru un câine anume, ci un obiectiv de creștere formulat în standard, o înălțime medie minimă la masculi.

Culoarea este punctul în care standardele se despart și în care textele de rasă greșesc cel mai des. FCI recunoaște șapte culori: gri, brindle, roșu, negru, alb pur, fulvă și grâu. Kennel Club-ul britanic le enumeră pe aceleași și adaugă a opta — gri-oțel —, precizând că orice altă culoare sau combinație este inacceptabilă. Petele albe sunt admise, potrivit FCI, doar pe piept, pe degete (nu pe toată laba) și în vârful cozii.

Se despart și minimele. American Kennel Club cere masculilor cel puțin 32 de inchi (circa 81 cm) și 120 de livre (circa 54,4 kg), iar femelelor 30 de inchi (circa 76 cm) și 105 livre (circa 47,6 kg) — pune deci ștacheta femelelor mai sus decât FCI și decât standardul britanic. Fraza ogarul are de la 71 cm este corectă doar cu mențiunea după care standard.

Un punct aparte al ediției în vigoare merită atenția celor care aleg un pui. Standardul o spune direct: un tip paralel mai mic și mai ușor, așa-numitul sportiv, nu este acceptat și nu corespunde standardului rasei. Printre defecte sunt numite separat un piept prea îngust sau prea larg, un tren posterior slab și lipsa generală de musculatură, un corp scurt, labe răsucite în afară, urechi mari lipite de bot, precum și trufa sau buzele de orice altă culoare decât negru. Sunt descalificați câinii agresivi sau excesiv de fricoși.