Scurt istoric al rasei
Istoria câinelui de vânătoare italian se pierde în negura timpului, ceea ce îl transformă într-una dintre cele mai vechi rase din Europa. Se crede că strămoșii săi au fost câini de vânătoare egipteni antici, care au ajuns în Peninsula Italică alături de negustorii fenicieni. Acești câini s-au încrucișat cu rase locale de tip ogar celt, dând naștere unei rase unice, perfect adaptate vânătorii în peisajele variate ale Italiei.
Apogeul popularității rasei a avut loc în perioada Renașterii. Familii nobile precum Sforza, Gonzaga și Medici dețineau haite numeroase din acești câini pentru a vâna iepuri, vulpi și mistreți. Imagini ale unor câini de vânătoare, foarte asemănători cu actualul Segugio, pot fi găsite pe numeroase fresce, tablouri și sculpturi din acea vreme, de exemplu, în faimosul castel Reggia di Caserta. Acest lucru demonstrează statutul înalt și aprecierea de care se bucura rasa în rândul aristocrației italiene.
De-a lungul secolelor, rasa s-a dezvoltat în principal ca un câine de muncă, unde principalele criterii de selecție erau calitățile de vânătoare: viteza, rezistența, un simț al mirosului incredibil și vocea distinctivă, puternică. Recunoașterea oficială și standardizarea au venit mult mai târziu. Abia în 1881 a fost realizată prima descriere oficială, iar standardul modern a fost aprobat de Federația Chinologică Internațională (FCI) în 1989. Astăzi, câinele de vânătoare italian rămâne cea mai populară rasă de vânătoare din Italia, dar datorită caracterului său blând, devine tot mai des un companion minunat.
Standardul rasei și aspectul exterior
Câinele de vânătoare italian cu păr scurt este un câine de talie medie-mare, cu o construcție robustă, dar elegantă. Aspectul său exterior îl recomandă ca pe un câine de vânătoare tipic, creat pentru viteză și rezistență. Fiecare element al corpului său este funcțional și orientat spre o muncă eficientă pe teren.
- Corpul: Zvelt, musculos, cu un piept bine dezvoltat, care asigură un volum mare al plămânilor. Lungimea corpului este egală cu înălțimea la greabăn sau o depășește ușor. Spatele este drept, iar zona lombară este puternică.
- Capul: Lung, îngust (dolicocefal), cu o „protuberanță romană” caracteristică (o mică cocoașă pe osul nazal). Craniul este ușor bombat. Trecerea de la frunte la bot este lină.
- Ochii: Mari, expresivi, în formă de migdală. Culoarea este ocru închis. Privirea este inteligentă, blândă și ușor tristă.
- Urechile: Lungi, căzute, prinse la nivelul ochilor. Sunt late la bază și se îngustează spre un vârf ascuțit, răsucite spre interior. Lungimea urechii trebuie să ajungă la vârful nasului.
- Coada: Prinsă sus, subțire la bază și se îngustează și mai mult spre vârf. În repaus, atârnă, iar în mișcare se ridică nu mai sus de linia spatelui.
- Blana: Principala diferență față de ruda sa apropiată. Blana este foarte scurtă, densă, lucioasă și aderă strâns la corp. La atingere, este fină și mătăsoasă. Părul scurt evidențiază perfect musculatura reliefată a câinelui. Ruda sa, câinele de vânătoare italian cu păr sârmos, are o blană mai aspră și mai lungă, ceea ce reprezintă distincția cheie între cele două varietăți.
- Culoarea: Sunt permise două variante principale: fulvo uniform (nuanțe de la roșcat intens la galben deschis) și negru-maro (șaua neagră pe un fond fulvo). Sunt admise pete albe pe bot (o steluță), gât, piept, membre și vârful cozii.
