Caracterul: de ce Chinul e comparat cu o pisică
Comparația cu pisica nu e podoabă redacțională, ci cel mai scurt mod de a descrie un comportament observabil. Chinul se spală des cu laba din față, iubește punctele înalte de observație — spătarul canapelei, pervazul, brațul fotoliului — și își alege singur momentul contactului, în loc să ceară atenție. Standardele o spun mai reținut: FCI descrie temperamentul ca „inteligent, blând și drăgălaș", textul britanic — o fire veselă, fericită, delicată și bună, iar cel american adaugă precizarea-cheie: atent și atașat de ai săi, dar reținut cu străinii și în situații noi.
Această reținere e un detaliu practic important. Chinul nu e fricos în sens clinic (frica e trecută de FCI la defecte), dar nu împarte afecțiune necunoscuților și suportă prost lipsa de măsură. Din aceeași rădăcină crește și acea clauză din standardul american despre controlul dentiției.
Glasul rasa și-l dă rar — e printre câinii mici cei mai tăcuți. Dar asta are un revers care merită ținut minte după capitolul despre respirație: la un câine tăcut, orice zgomot nou și permanent — pufăit, horcăit, șuierat la inspirație — merită o vizită la medic, nu înduioșare.
