Istoria originii și dezvoltării rasei Laekenois
Istoria rasei Laekenois este strâns legată de istoria păstoritului belgian și a familiei regale a Belgiei. Această varietate de ciobănesc belgian a fost formată definitiv la sfârșitul secolului al XIX-lea, deși câini de tip similar existau în regiune mult mai devreme. Numele „Laekenois” provine de la castelul regal Laeken (Château de Laeken), situat lângă Bruxelles. Aici, acești câini au fost favoriții reginei Henriette a Belgiei, soția regelui Leopold al II-lea. Regina le prețuia foarte mult blana lor aspră, înfoiată, care proteja excelent câinii de intemperii în timpul păzirii oilor și a câmpurilor de in care erau albe pe soare.
Laekenois este considerat cel mai vechi și cel mai rar dintre cele patru tipuri de ciobănesc belgian. Inițial, acești câini erau folosiți în principal ca și câini de păstorit și de pază. Vigilența, curajul și rezistența lor îi făceau ajutoare indispensabile pentru fermieri. Datorită blănii lor unice, care asigura un camuflaj și o protecție excelente, Laekenois erau deosebit de populari în zona Anversului și a Bruxelles-ului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, profesorul Adolphe Reul, veterinar și unul dintre fondatorii clubului canin belgian, a jucat un rol cheie în clasificarea și standardizarea ciobăneștilor belgieni. În 1891, la Cureghem (Bruxelles), a avut loc prima expoziție, la care au fost adunați 117 câini. Atunci a început împărțirea pe tipuri în funcție de structura și culoarea blănii. Primul standard pentru cele trei varietăți (cu păr lung, cu păr scurt și cu păr sârmos) a fost elaborat în 1892. Laekenois, ca tip cu păr sârmos, a fost oficial recunoscut printre primii.
Din păcate, cele două războaie mondiale au provocat pagube semnificative populației de Laekenois. Câinii au fost folosiți pe front ca mesageri, sanitari și paznici, iar mulți dintre ei au murit. După cel de-Al Doilea Război Mondial, rasa s-a aflat la un pas de dispariție. Datorită eforturilor entuziaștilor și crescătorilor, populația a fost treptat restaurată, dar Laekenois a rămas cea mai puțin numeroasă dintre rasele de ciobănesc belgian. Chiar și astăzi, această rasă este rară în afara Belgiei și a unor țări europene. American Kennel Club (AKC) a recunoscut Laekenois abia în 2020, ceea ce demonstrează drumul lung al rasei către recunoașterea mondială. În ciuda numărului lor redus, Laekenois nu este inferior „rudelor” sale – Tervuren, Malinois sau Groenendael, iar în unele privințe, cum ar fi fermitatea caracterului și instinctele de pază, chiar îi depășește.
Cum arată Laekenois: descriere detaliată a aspectului și standardului rasei
Laekenois este un câine armonios construit, proporționat, de mărime medie, care combină eleganța și forța. Aspectul său emană vigilență și pregătire pentru acțiune. Cea mai distinctivă trăsătură a Laekenois este blana sa – aspră, uscată, groasă la atingere, care creează impresia unei anumite dezordonări, dar fără bucle.
Capul la Laekenois are linii clare, este uscat, de lungime medie, proporțional cu corpul. Fruntea este plată, trecerea de la frunte la bot este moderată. Botul se îngustează treptat spre trufulă, care trebuie să fie neagră. Buzele sunt subțiri, strâns aderente, cu pigmentație neagră.
Ochii de mărime medie, de formă migdalată, predominant maro închis. Privirea este vie, inteligentă și iscoditoare. Conturul pleoapelor este negru.
Urechile sunt prinse sus, de formă triunghiulară, erecte și rigide. Mărimea urechilor este proporțională cu capul. Nu trebuie să fie prea mari sau lăsate.
Corpul este puternic, dar nu greoi. Linia superioară este dreaptă. Greabănul este pronunțat. Spatele este scurt, puternic, musculos. Lomboanele sunt scurte, late, musculoase. Crupa este ușor înclinată. Pieptul este moderat de lat, adânc, coborând până la nivelul coatelor. Coastele sunt bine arcuite.
Coada de lungime medie, prinsă la o înălțime medie. În repaus este lăsată în jos, vârful fiind ușor curbat la nivelul jaretului. În mișcare se ridică mai sus, dar nu trebuie să se încolăcească sau să se așeze pe spate.
Membrele sunt puternice, cu musculatură bine dezvoltată. Membrele anterioare sunt drepte, paralele. Omoplații sunt lungi, oblici. Umerii sunt musculoși. Coatele sunt strâns aderente la corp. Membrele posterioare sunt puternice, dar nu greoaie, cu unghiuri bine definite. Coapsele sunt late, musculoase. Jareturile sunt joase. Lăbuțele sunt rotunde, „de pisică”, cu degete strânse și pernuțe tari, de culoare închisă. Ghearele sunt puternice, de culoare închisă.
Blana – este cartea de vizită a Laekenois. Trebuie să fie aspră, groasă, uscată și zburlită pe tot corpul. Lungimea blănii este de aproximativ 6 cm pe majoritatea zonelor corpului, dar mai scurtă pe bot (cu excepția „mustăților” și „bărbii” caracteristice), pe urechi și pe partea inferioară a membrelor. Prezența subparului este obligatorie pentru protecția împotriva intemperiilor. Blana de pe bot formează sprâncene, mustăți și barbă caracteristice, ceea ce conferă câinelui o expresie specială. Blana nu trebuie să fie crețată, mătăsoasă sau prea lungă.
Culoarea la Laekenois este predominant cafeniu-roșcată sau roșie, cu un „voal” caracteristic (înnegrirea vârfurilor firelor de păr), mai ales pe bot și coadă. Sunt permise mici pete albe pe piept și degete, dar nu sunt de dorit. Culoarea de bază este o nuanță caldă, asemănătoare cu cea a pâinii de secară. Înnegrirea excesivă, care face câinele aproape negru, este un defect.
