Istoria rasei
Istoria Lapinporokoira este strâns legată de istoria poporului Sami (laponilor), populația indigenă din Europa de Nord. Timp de sute de ani, sami au depins de reni ca sursă de hrană, îmbrăcăminte și transport. Iar renii, la rândul lor, aveau nevoie de protecție și control. Aici intră în scenă strămoșii actualilor câini de păstorit.
Primele mențiuni despre astfel de câini datează din 1673, în cartea „Lapponia”. De-a lungul secolelor, selecția s-a făcut exclusiv pe baza calităților de muncă. Laponii aveau nevoie de un câine care să poată alerga toată ziua, să nu înghețe la -40°C și să coordoneze turma folosind lătratul. Genetic, acești câini sunt apropiați de alți spitz nordici. De exemplu, o rudă îndepărtată poate fi considerat Spitzul German Mic (Kleinspitz), deși exterior și temperamental au urmat căi evolutive diferite. De asemenea, se observă o anumită legătură cu câinii de fermă nordici, precum Ciobănescul Islandez.
Momentul important din 1966
Până la jumătatea secolului al XX-lea, toți câinii finlandezi de păstorit erau considerați o singură rasă. Totuși, chinologii au observat o diferență semnificativă: unii câini erau mai blănoși și mai calmi, iar alții - cu păr scurt, mai lungi în corp și mult mai rapizi. În 1966, Kennel Club-ul Finlandez a luat decizia istorică de a-i împărți în două rase distincte:
- Finnish Lapphund (mai popular ca animal de companie, pufos).
- Lapinporokoira (câine de lucru pentru reni).
Această decizie a salvat calitățile de muncă ale rasei. Astăzi, Lapinporokoira rămâne predominant un câine de lucru, deși apare tot mai des în orașe în rol de sportiv.
