Nova Scotia Duck Tolling Retriever — Istorie și standard

Istoria originii rasei

Istoria rasei Nova Scotia Duck Tolling Retriever este strâns legată de tradițiile de vânătoare din Canada, mai precis din comitatul Yarmouth din Nova Scoția. Rasa a început să se formeze la începutul secolului al XIX-lea, când vânătorii aveau nevoie de un câine mic, dar rezistent, capabil nu doar să aducă vânatul împușcat din apă, ci și să îndeplinească o funcție unică - „tollingul”. Tollingul (din engleza medie „tollen” - „a ispiti”, „a ademeni”) este un proces în timpul căruia câinele se joacă pe mal, aruncând bețe și alergând după ele, atrăgând astfel atenția rațelor și gâștelor curioase, forțându-le să se apropie la distanță de foc a vânătorului. După împușcătură, câinele, ca și alți retrieveri, se aruncă în apă după pradă.

Pentru a crea un vânător atât de unic, s-a folosit un adevărat cocteil de rase. Se crede că la bază au stat câinii indigeni localnici și rasele europene aduse de coloniști. Printre strămoșii Tollerului sunt menționați câini precum Chesapeake Bay Retriever, spanielii englezi, setterii irlandezi și, probabil, varietăți mici de Collie pentru inteligență și instincte de păstorire. Există, de asemenea, o teorie foarte plauzibilă despre o legătură strânsă cu rasa olandeză Kooikerhondje, care era folosită pentru un tip similar de vânătoare de rațe în capcane speciale. Asemănarea externă și calitățile de lucru ale acestor două rase sunt prea evidente pentru a fi ignorate. Dezvoltarea rasei s-a concentrat pe calitățile de lucru, nu pe exterior, ceea ce a permis crearea unui câine funcțional și sănătos. Clubul Canin Canadian (CKC) a recunoscut oficial rasa abia în 1945. În afara Canadei, în special în SUA și Europa, Tollerii au început să câștige popularitate mult mai târziu, în principal în anii 1980, și astăzi sunt animale de companie preferate de familiile active și sportivii din țările scandinave.

Standardul rasei și aspectul exterior

Nova Scotia Duck Tolling Retriever este un câine de talie medie, cu o construcție robustă, compactă și armonioasă. Are un schelet puternic și o musculatură bine dezvoltată, ceea ce denotă forța, rezistența și agilitatea sa. Expresia botului este ușor melancolică, dar în momentul de lucru sau de joacă se schimbă instantaneu într-o expresie de concentrare intensă și excitare.

• Cap: Craniul este lat, ușor cuneiform. Stopul (tranziția de la frunte la bot) este moderat. Botul se îngustează spre nas, dar nu este ascuțit.
• Ochi: De formă migdalată, de mărime medie, așezați larg. Culoarea variază de la ambră la maro închis, armonizându-se cu culoarea blănii.
• Urechi: De formă triunghiulară, de mărime medie, prinse sus și ușor înapoi pe craniu. Sunt acoperite cu păr scurt, cu franjuri lungi pe marginea posterioară.
• Corp: Spatele este scurt și drept. Cutia toracică este adâncă, oferind suficient spațiu pentru inimă și plămâni. Coastele sunt bine arcuite, dar nu în formă de butoi.
• Coada: Este o prelungire a liniei spatelui, lată la bază, acoperită abundent cu păr (așa-numita „coadă în pană”). În timpul mișcării și al lucrului, câinele își ține coada sus, mișcând-o constant.
• Blana: Dublă, impermeabilă. Substratul este moale și des, iar părul de acoperire este de lungime medie, moale la atingere, poate fi ușor ondulat pe spate, dar în rest drept. Pe gât, în gât și pe partea posterioară a coapselor, blana este mai lungă.
• Culoare: Diferite nuanțe de roșu sau portocaliu. Adesea sunt prezente marcaje albe pe unul sau mai multe dintre următoarele locuri: vârful cozii, labe (nu mai sus de încheietură), piept și o „steluță” pe frunte. Absența marcajelor albe nu este un defect.