Ciobănesc de Pirinei (cu păr lung) — Istorie și standard

Istoria originii

Data exactă a apariției Ciobăneștilor de Pirinei se pierde în negura timpului. Se consideră că această rasă s-a format pe cale naturală, datorită câinilor de turmă care, din timpuri imemoriale, au trăit și au muncit în condițiile aspre ale văilor izolate din Munții Pirinei, care se întind între Franța și Spania. Acești câini mici, dar extrem de rezistenți și inteligenți, erau ajutoare de neînlocuit pentru ciobani, ajutându-i să conducă turmele de oi și capre pe versanții abrupți ai munților. Dimensiunea și agilitatea lor le permiteau să se deplaseze cu ușurință pe teren dificil, iar blana deasă îi proteja în mod fiabil de frig, vânt și ploaie. Izolarea a contribuit la conservarea trăsăturilor unice ale rasei de-a lungul multor generații.

Primele mențiuni oficiale și încercări de standardizare a rasei datează de la începutul secolului XX. Colonelul Balle, un militar francez și un entuziast al rasei, a jucat un rol cheie în recunoașterea acesteia. După Primul Război Mondial, unde acești câini s-au dovedit a fi curajoși curieri și salvatori, interesul pentru ei a crescut considerabil. În 1921, a fost înființat primul club al iubitorilor de Ciobănești de Pirinei (Réunion des Amateurs de Chiens Pyrénéens – RACP), iar primul standard oficial al rasei a fost adoptat în 1926. Cu toate acestea, acest standard a suferit modificări, iar Federația Chinologică Internațională (FCI) a aprobat definitiv versiunea actualizată mult mai târziu. Standardul modern, care este în vigoare și astăzi, a fost publicat în 2009, împărțind clar Ciobănescul de Pirinei în două tipuri în funcție de blană: cu păr lung și Ciobănescul de Pirinei cu fața netedă. Deși există două varietăți, Ciobănescul de Pirinei cu păr lung este mai numeros și mai cunoscut.

Cum arată Ciobănescul de Pirinei (cu păr lung): descrierea aspectului și standardul rasei

Ciobănescul de Pirinei (cu păr lung) este un câine de talie mică, dar cu o constituție robustă și atletică, cu o privire expresivă și o blană „ciufulită” caracteristică. Aspectul său reflectă trecutul său de muncă: câinele trebuie să fie agil, rezistent și pregătit pentru orice condiții meteorologice.

Capul reprezentanților acestei rase are o formă triunghiulară, craniul este aproape plat sau ușor rotunjit, cu o trecere nu foarte pronunțată de la frunte la bot. Botul este în formă de pană, puțin mai scurt decât partea craniană. Nasul este negru. Ochii sunt foarte expresivi, în formă de migdală, de obicei de culoare maro închis. La câinii cu roba arlechin (merle) sau gri-ardezie, se admit ochi de culori diferite sau cu pete albastre, ceea ce nu este un defect. Privirea este vioaie, inteligentă și vigilentă. Urechile Ciobănescului de Pirinei cu păr lung sunt relativ scurte, de formă triunghiulară, destul de late la bază. Pot fi drepte, semi-drepte (cu vârfurile căzute înainte sau în lateral) sau, uneori, cupate în țările unde acest lucru este permis (în România, cuparea urechilor și a cozii în scopuri cosmetice este interzisă). Urechile necupate conferă câinelui un aspect mai natural și mai blând.

Corpul este robust, musculos, dar nu greoi. Spatele este drept, șalele sunt scurte și puternice. Pieptul este moderat dezvoltat, coborând până la nivelul coatelor. Membrele sunt uscate, osoase, cu o musculatură bine dezvoltată, care îi asigură câinelui viteză și agilitate. Labele sunt ovale, compacte, cu pernițe și gheare de culoare închisă. Coada poate fi atât lungă, cât și scurtă din naștere (brahiurie) sau cupată (unde este permis). Dacă coada este lungă, este de obicei prinsă jos, ușor curbată la capăt (în formă de „J”), bine acoperită cu păr. În mișcare, coada se poate ridica, dar nu trebuie să se răsucească deasupra spatelui.

Blana este una dintre cele mai caracteristice trăsături ale Ciobănescului de Pirinei cu păr lung. Este lungă sau semilungă, destul de deasă, poate fi dreaptă sau ușor ondulată. Textura blănii poate varia de la aspră, „de capră” (ceea ce este de preferat pentru câinii de muncă, deoarece o astfel de blană protejează mai bine împotriva intemperiilor și a murdăriei) la mai moale. Pe bot, blana formează „mustăți” și „barbă” caracteristice. Pe corp, în special pe crupă și coapse, blana se poate aduna în șnururi sau dreaduri, ceea ce nu este un defect, ci mai degrabă o particularitate a rasei. Subpărul nu este de obicei des.

Culoarea blănii poate fi variată: fawn (de la deschis la intens, uneori cu un amestec de fire de păr negre), gri (diferite nuanțe, de la gri deschis la gri închis, aproape negru, gri-ardezie), arlechin (merle sau marmorat – pătat gri-negru sau fawn-negru), negru (uneori cu pete albe), tigrat. Se admit mici pete albe pe piept și membre. Culoarea complet albă nu este recunoscută de standard.