Istoria rasei mastif spaniol: de la munți la case
Istoria mastifului spaniol este indisolubil legată de istoria Spaniei, în special de economia sa, care de secole s-a bazat pe creșterea oilor. Primele mențiuni despre câinii uriași din Peninsula Iberică datează din epoca preromană. Se crede că strămoșii lor au fost aduși de fenicieni și greci în urmă cu peste 2000 de ani. Poetul roman Virgiliu, în poemul său „Georgicele” (circa 29 î.Hr.), descria „mastifii iberici” ca fiind protectori grijulii și loiali ai turmelor.
Adevărata înflorire a rasei a început în Evul Mediu odată cu înființarea „Mesta” (Honrado Concejo de la Mesta) — o puternică breaslă a oierilor spanioli, fondată în 1273 de regele Alfonso al X-lea. Această organizație controla turme uriașe de oi merinos, a căror lână era principala bogăție a regatului. Împreună cu turmele, care migrau sezonier din munții nordici spre pășunile sudice, mergeau întotdeauna mastifii. La fiecare mie de oi reveneau aproximativ cinci mastifi. Sarcina lor principală era protejarea animalelor de lupi, urși și hoți. Pentru a proteja gâtul de dinții prădătorilor, câinilor li se puneau zgărzi speciale cu țepi — „carlancas”.
De-a lungul timpului, rasa a suferit modificări. Păstorii prețuiau nu doar calitățile de lucru, ci și aspectul exterior: un cap mare, o osatură puternică, un piept adânc. Cu toate acestea, războiul civil spaniol (1936–1939) și criza economică ulterioară au adus rasa la un pas de dispariție. Numărul oilor a scăzut, iar întreținerea unor câini atât de mari a devenit prea costisitoare. Rasa a fost salvată doar datorită entuziaștilor și păstorilor care au continuat să crească mastifi în zonele montane îndepărtate. Primul standard oficial al rasei a fost creat în 1946, iar versiunea modernă, care a consolidat imaginea unui câine maiestuos și funcțional, a apărut mult mai târziu.
Cum arată mastiful spaniol: descrierea aspectului exterior
Mastiful spaniol este un câine de tip subbrachimorfic, adică corpul său este mai lung decât înălțimea la greabăn. Acesta lasă impresia unei forțe și puteri enorme, dar în același timp nu este lipsit de o anumită armonie și eleganță în mișcări.
- Capul: Mare, masiv, în formă de piramidă trunchiată cu o bază lată. Craniul este lat, fruntea plată. Stopul (trecerea de la frunte la bot) este lin, nu brusc.
- Botul: Lung, dar nu ascuțit. Puntea nazală dreaptă. Buzele groase, buza superioară o acoperă pe cea inferioară, formând bavuri pronunțate.
- Ochii: Mici, în formă de migdală, predominant de nuanțe închise, de alun. Privirea este calmă, inteligentă și ușor tristă. Pleoapa inferioară este adesea ușor lăsată, expunând conjunctiva.
- Urechile: Atârnătoare, de mărime medie, de formă triunghiulară, prinse deasupra liniei ochilor. În stare de repaus, stau lipite de obraji.
- Gâtul: Lat, puternic, musculos, cu o gușă dublă caracteristică (pliuri de piele), care conferă rasei un aspect distinctiv.
- Corpul: Dreptunghiular, foarte puternic. Spatele este drept și puternic. Toracele este lat, adânc și musculos. Abdomenul este moderat strâns.
- Coada: Groasă la bază, prinsă la o înălțime medie. În stare de repaus este lăsată în jos, în stare de excitație — se ridică în formă de sabie, dar nu se încolăcește niciodată în inel pe spate.
- Blana: Groasă, densă, de lungime medie (circa 5–6 cm), cu un substrat bogat, care protejează fiabil de intemperii. La atingere este puțin aspră.
- Culoarea: Cele mai comune sunt auriu, roșcat, lupiu, cerb, negru. Sunt posibile variații tigrate și marcaje albe pe piept și labe.
