Istoria originii
Această rasă veche și rară provine din Frizia (Friesland) - o provincie din nord-estul Țărilor de Jos. Numele „Stabyhoun” (sau „Stabijhoun”) provine din limba frizonă și probabil înseamnă „câinele care stă lângă mine” (de la „sta mij bij” - „stai lângă mine” și „houn” - „câine”). Acest lucru descrie perfect rolul său de câine de fermă universal.
Stabyhoun era câinele „săracului” sau al micului fermier, care nu își putea permite să întrețină mai mulți câini specializați. Prin urmare, Stabyhoun îndeplinea o multitudine de sarcini: era un vânător excelent, în special la animale mici (vulpi, jderi), păsări, și avea, de asemenea, o specializare unică pentru un pointer - vânătoarea de cârtițe și șobolani. Pe lângă vânătoare, servea drept câine de pază de încredere, dar nu agresiv, și uneori era chiar înhămat la cărucioare ușoare pentru a transporta laptele la piață.
Se crede că Stabyhoun-ii olandezi au fost dezvoltați prin încrucișarea câinilor locali frizieni cu spanieli spanioli și alți spanieli aduși în Țările de Jos în timpul ocupației spaniole (secolele XVI-XVII). Printre strămoșii rasei se numără spanielii francezi (posibil chiar și Pont-Audemer Spaniel) și germani, precum și câinii de prepeliță din Drenthe.
Istoric, Stabyhoun era adesea ținut împreună cu Wetterhoun - o altă rasă frizonă. Stabyhoun era vânătorul „blând” de tip pointer, care indica vânatul, în timp ce Wetterhoun-ul mai robust era folosit pentru vânătoarea de animale mai mari și vidre. Rasele s-au încrucișat activ între ele, dar în 1942 au fost oficial separate și s-au aprobat standarde distincte. Primul standard al rasei Stabyhoun a fost adoptat în 1959 (așa cum se menționează în fișa originală), deși rasa a fost recunoscută la nivel național mai devreme, în 1942.
Astăzi, Stabyhoun rămâne una dintre cele mai rare rase din lume. Populația lor numără doar câteva mii de exemplare. Reproducerea este strict controlată de Asociația Olandeză a Stabyhoun-ilor și Wetterhoun-ilor (NVSW) pentru a menține sănătatea și calitățile de lucru ale rasei. În afara Țărilor de Jos, rasa este aproape necunoscută, deși recent se observă o creștere a interesului pentru ea în Scandinavia, Marea Britanie și America de Nord.
Cum arată Stabyhoun: standardul rasei
Stabyhoun este un câine robust, echilibrat, cu proporții rectangulare, care nu trebuie să fie nici prea masiv, nici prea rafinat. Este un câine de lucru funcțional, al cărui aspect combină forța și eleganța.
Aspect general și proporții
Câinele are o osatură puternică, dar fără a fi grosolană. Corpul este puțin mai lung decât înălțimea la greabăn (format rectangular). Spatele este drept și puternic, coapsa este puternică, iar crupa este ușor înclinată. Pieptul este larg, văzut din față, și adânc, ajungând până la coate, cu coaste bine dezvoltate. Abdomenul este moderat supt.
Cap, ochi și urechi
Capul este „uscat” (fără pliuri ale pielii), proporțional cu corpul, puțin mai lung decât lat. Craniul și botul au aceeași lungime. Craniul este ușor rotunjit, dar nu îngust. Trecerea de la frunte la bot (stopul) este moderat pronunțată. Botul este puternic, îngustându-se spre nas, dar nu ascuțit. Puntea nazală este dreaptă. Trufa (nasul) este bine dezvoltată, neagră la câinii cu blană alb-negru și maro la câinii cu blană alb-maro sau alb-portocaliu.
- Ochii: Rotunzi, de mărime medie, dispuși orizontal. Culoarea este maro închis pentru câinii alb-negru și un maro mai deschis pentru celelalte culori. Privirea este directă, prietenoasă și inteligentă.
- Urechile: Aceasta este una dintre trăsăturile distinctive ale rasei. Sunt atașate destul de jos, având forma de mistrie. Urechea atârnă lipită de obraz. Părul de pe urechi este caracteristic: lung la bază, se scurtează treptat spre treimea inferioară, iar vârful este acoperit cu păr scurt.
Corp și coadă
Gâtul este de lungime medie, musculos, fără salbă (piele lăsată). Membrele sunt bine dezvoltate, cu oase puternice și unghiuri bune, asigurând câinelui o mișcare eficientă și amplă. Lăbuțele sunt compacte, „de pisică”, cu pernițe dense.
Coada este lungă, ajungând până la jaret. În stare de repaus, câinele o ține lăsată în jos, adesea cu o ușoară curbură la vârf. Când Stabyhoun este în mișcare sau agitat, coada se ridică, dar nu se încolăcește niciodată pe spate. Coada este bine îmbrăcată cu păr, având așa-numitul „panaș” - păr lung pe partea inferioară, care devine mai scurt spre vârf, dându-i aspectul unei pene.
Blana și culoarea Stabyhoun-ului
Blana este o altă trăsătură unică. Este lungă, netedă sau cu o undă abia vizibilă pe crupă. Blana creață este considerată un defect serios. La atingere, blana este mătăsoasă, nu aspră. Pe partea din spate a membrelor există „franjuri”, iar pe piept, gât și coadă - „decorațiuni” mai lungi.
Cea mai importantă proprietate a blănii Stabyhoun-ului este că se curăță singură. Murdăria și noroiul, lipite în timpul plimbării, pur și simplu se usucă și cad de la sine, fără a lăsa miros. Acest lucru face îngrijirea câinelui surprinzător de ușoară.
Culori admise:
- Alb-negru (cu pete albe)
- Alb-maro (cu pete albe)
- Alb-portocaliu (cu pete albe - cea mai rară)
În zonele albe se admite „ticking” (picățele) sau „roan” (amestec de fire de păr colorate și albe). Culoarea tricoloră (de exemplu, negru cu alb și pete de foc maronii) este un defect descalificant.
