Istoria originii rasei Tervueren
Istoria tervuerenului este strâns legată de istoria tuturor ciobăneștilor belgieni. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Belgia existau multe varietăți de câini ciobănești, care se deosebeau prin tipul blănii și culoare, dar aveau calități de lucru comune. Aceștia erau ajutoare indispensabile pentru fermieri: pășteau vitele, păzeau proprietatea și protejau turmele de prădători.
În 1891, la Bruxelles a fost înființat Clubul Amatorilor Ciobăneștilor Belgiene (Club du Chien de Berger Belge). Profesorul Adolphe Reul de la școala veterinară din Cureghem a efectuat un studiu pe 117 câini și a clasificat trei tipuri principale de blană: lungă, scurtă și aspră. Inițial, câinii cu blană lungă, de culoare roșcată sau nisipie, cu o „mască” neagră și o nuanță „carbonizată” (vârfuri negre ale firelor de păr), nu erau distinși separat.
Un rol cheie în stabilirea rasei Tervueren l-a jucat crescătorul M.F. Corbiel din satul Tervuren, situat lângă Bruxelles. El s-a dedicat în mod special creșterii câinilor cu blană lungă, de culoare nisipie și neagră, punând bazele standardului modern al tervuerenului. Tocmai în onoarea satului său natal, rasa a primit această denumire. Deși inițial acești câini nu au fost incluși în primele standarde, calitățile lor de lucru și aspectul lor atractiv au câștigat recunoaștere, iar cu timpul tervuerenul a fost oficial recunoscut ca una dintre cele patru varietăți de ciobănesc belgian.
În Statele Unite ale Americii (AKC) și Marea Britanie (The Kennel Club), tervuerenul este recunoscut ca o rasă separată, în timp ce Federația Chinologică Internațională (FCI) consideră toate cele patru tipuri – Groenendael (negru, blană lungă), Laekenois (roșcat, blană aspră), Malinois (roșcat, blană scurtă) și Tervueren – ca varietăți ale aceleiași rase „Ciobănesc Belgian”.
Cum arată Tervuerenul: standard și descrierea aspectului
Tervuerenul este un câine bine proporționat, musculos, dar elegant, de format pătrat (lungimea corpului este aproximativ egală cu înălțimea la greabăn). El dă impresia de forță, agilitate și rezistență, fără a fi greoi.
- Cap: Lung, uscat, purtat cu mândrie. Craniu de lățime medie, frunte mai degrabă plată. Stopul (trecerea de la frunte la bot) este moderat. Botul este bine umplut sub ochi, se îngustează treptat spre nas.
- Ochi: De mărime medie, în formă de migdală, de culoare închisă (de preferat maro închis). Privirea este vie, inteligentă, vigilentă.
- Urechi: Prinse sus, de formă triunghiulară, drepte, proporționale cu mărimea capului.
- Nas: Negru.
- Mușcătură: În foarfecă.
- Gât: Musculos, ușor curbat, fără salbă.
- Corp: Puternic, dar nu greoi. Spatele drept, puternic. Lombar scurt, lat, musculos. Crupa ușor înclinată. Cutia toracică adâncă, dar nu prea lată.
- Coada: De lungime medie, groasă la bază, ajunge la jaret sau puțin mai lungă. În repaus este lăsată în jos, în mișcare se ridică, dar nu mai sus de linia spatelui și nu se încolăcește. Bine împănată.
- Membre: Anterioare – drepte, paralele, cu osatură puternică. Posterioare – puternice, cu unghiuri bine definite. Labe rotunde, „de pisică”, cu degete strânse și pernuțe negre.
- Blană: Trăsătura distinctivă a tervuerenului este blana lungă, densă, dreaptă, cu un substrat foarte des, care asigură o protecție excelentă împotriva intemperiilor. Pe cap, pe partea exterioară a urechilor și pe părțile inferioare ale membrelor, blana este scurtă. Pe gât și piept formează un „guler” bogat și o „coamă” (deosebit de pronunțate la masculi). Pe partea posterioară a membrelor anterioare – franjuri, pe cele posterioare – pantaloni denși.
- Culoare: Culoarea principală – nuanțe de roșcat și nisipiu până la gri. Caracteristică este „masca” neagră pe bot și „încărcătura carbonizată” (overlay) – vârfurile negre ale firelor de păr principale, care creează un efect de înnegrire, deosebit de pronunțat pe spate și pe flancuri. Nuanța roșcată trebuie să fie caldă și intensă. O cantitate mică de alb este permisă pe piept și pe vârfurile degetelor.
