Istoria originii leului de zăpadă
Istoria mastiffului tibetan este una dintre cele mai mari enigme ale lumii chinologice. Se consideră că este una dintre cele mai vechi rase de lucru, fiind strămoșul întregului grup de molossoizi. Strămoșii lor au servit triburile nomade din Himalaya și au păzit mănăstirile tibetane acum mii de ani. Izolarea platoului tibetan a contribuit la păstrarea rasei în forma sa originală de-a lungul secolelor.
Primele mențiuni scrise despre câinii uriași din Tibet datează din anul 1100 î.Hr. Chiar și Aristotel și Marco Polo, în înregistrările lor, au descris câini puternici, asemănători leilor, care impresionau prin mărimea și forța lor. Marco Polo, călătorind prin Asia în 1271, a scris că a văzut câini „înalți ca un măgar și puternici ca un leu”.
În Tibet, acești câini îndeplineau două funcții principale: paza satelor și a animalelor de pradă (lupi, leoparzi de zăpadă) și paza mănăstirilor. Câinii care trăiau în sate erau numiți „Do-Khyi” (Do-Khyi), ceea ce înseamnă „câine ținut în lesă”. Ei erau legați la intrarea în locuințe ziua și eliberați noaptea pentru a patrula teritoriul. Câinii de mănăstire, „Tsang-Khyi” (Tsang-Khyi), erau și mai mari și erau apreciați pentru calitățile lor excepționale de pază.
Evenimentele politice de la mijlocul secolului XX, în special ocupația chineză a Tibetului, au adus rasa în pragul dispariției. Menținerea unui câine atât de mare în condiții de foamete a devenit imposibilă pentru populația locală. Din fericire, câțiva indivizi au fost duși în Nepalul vecin, unde, sub patronajul regelui Mahendra, a fost inițiat un program de reproducere. De asemenea, entuziaști din SUA și Europa, care au reușit să scoată pui până în anii 1950, au contribuit la păstrarea fondului genetic. Datorită eforturilor lor, rasa nu a dispărut și, în timp, a început să câștige popularitate în întreaga lume. În China însăși, permisiunea de a deține acești giganți a apărut abia la începutul anilor 2000, ceea ce a provocat un adevărat boom și o creștere speculativă a prețurilor la pui.
Cum arată Mastifful Tibetan: standard și descrierea aspectului
Mastifful tibetan este un câine-gigant, care emană forță, putere și o încredere calmă. Aspectul său este armonios și proporțional, în ciuda dimensiunilor considerabile. Este un câine greu, cu oase puternice și o musculatură bine dezvoltată.
- Cap: Lat, greu și puternic. Craniul este masiv, cu o protuberanță occipitală pronunțată. Botul este de formă pătrată, lat și bine umplut. Buzele sunt groase, ușor lăsate, acoperind maxilarul inferior.
- Ochi: De mărime medie, adânc înfundați, de formă ovală. Culoarea — toate nuanțele de maro, cu cât mai închis, cu atât mai bine. Privirea este calmă, înțeleaptă și ușor vigilentă.
- Urechi: De mărime medie, de formă triunghiulară, căzute. În stare de repaus atârnă de-a lungul capului, iar când câinele este atent — se ridică ușor.
- Gât: Foarte puternic, musculos, cu o ușoară salbă. Împodobit cu o blană densă și lungă, care formează o „coamă” caracteristică, deosebit de pronunțată la masculi.
- Corp: Puternic, puțin mai lung decât înălțimea la greabăn. Spatele este drept și puternic. Pieptul este adânc și lat, asigurând un volum mare pentru plămâni.
- Coada: De lungime medie, inserată sus. Câinele o poartă aruncată pe spate într-un inel liber. Coada este bogat acoperită cu blană lungă, formând un penaj luxuriant.
- Blană: Principala podoabă a rasei. Blana este dublă: părul exterior este aspru, drept și lung, iar subparul este foarte dens, moale, aproape ca vata. Un astfel de „palton de blană” protejează în mod fiabil câinele de orice vreme rea. Pe gât și umeri, blana formează o coamă bogată.
- Culoare: Standardul permite mai multe variante de culoare: negru intens (cu sau fără pete de foc), albastru/gri (cu sau fără pete de foc), auriu (de la roșu intens la crem deschis), zibelină. Petele de foc pot fi de la crem deschis la maro castaniu intens. Sunt permise mici pete albe pe piept și pe vârful labei.
