Originea și istoria rasei
Despre începuturile îndepărtate ale rasei Wetterhoun se cuvine să vorbim cu prudență, iar cel mai cinstit o formulează chiar asociația olandeză a rasei: originea unui câine care „se întâlnește în Frizia de secole” este numită neclară. Nici standardul FCI nu afirmă, ci presupune: câinii ar fi fost aduși probabil de țigani și/sau de marinari din țările din jurul Mării Baltice. Aceasta este poziția registrului, nu un fapt stabilit, iar cuvântul „supposedly” se află în standardul însuși.
Ceea ce este documentat cu certitudine începe mai târziu. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, câinii Wetterhoun erau înhămați la căruțe trase de câini, dar erau folosiți mai ales ca vânători de vidre și de alte prădătoare mici. Rasa s-a menținut în zonele bogate în apă ale Friziei, provincia nordică a Țărilor de Jos. Cuvântul frizon wetter înseamnă „apă”, iar numele trimite direct la munca acestui câine.
La începutul secolului al XX-lea s-a petrecut ceea ce a hotărât soarta ambelor rase frizone: Wetterhoun și Stabijhoun erau încrucișate în mod regulat între ele, iar acest lucru amenința să șteargă particularitatea fiecăreia. În 1938, un grup de pasionați de la „Kynologenclub Fryslân” s-a apucat să separe și să purifice rasele. În 1942, ambele rase frizone au primit recunoaștere oficială, iar primul standard poartă data de 10 februarie 1944. Standardul FCI numește patru persoane legate de acest proces: J. Bos, T. van Dijk, B. de Graaf și W. Hoeksema.
Observați ordinea evenimentelor: curățarea rasei a început înainte de Al Doilea Război Mondial, iar recunoașterea a venit în timpul lui. Povestea răspândită potrivit căreia rasa ar fi fost salvată abia după război nu se potrivește cu această cronologie.
Standardul și aspectul exterior al rasei
Wetterhoun este un câine de format pătrat, compact și puternic fără a fi greoi. Standardul fixează raportul dintre înălțimea la greabăn și lungimea corpului la 1:1, iar distanța de la greabăn la cot egală cu cea de la cot la sol.
Măsurile. Aici se ascunde un detaliu pe care fișele de rasă îl deformează masiv. Standardul nu oferă un interval de înălțime: indică o talie ideală de 59 cm pentru masculi și de 55 cm pentru femele. Sunt două repere distincte pentru două sexe. Contopite în „55–59 cm”, ele dau un interval care nu apare în niciun document: limita inferioară este luată de la femele, cea superioară de la masculi, iar rasa pare omogenă ca talie, ceea ce nu este. La fel și cu greutatea: standardul spune aproximativ 34 kg la masculi și aproximativ 28 kg la femele, iar cuvântul „aproximativ” se află în textul însuși, nu este o atenuare din partea noastră.
Blana este semnul distinctiv al rasei: bucle dese și ferme formate din șuvițe, firul de păr fiind destul de aspru și gras la atingere. Capul și membrele sunt acoperite cu păr scurt. Standardul evidențiază separat părul de pe ureche și îl numește caracteristică tipică a rasei: este creț și destul de lung la baza urechii, se scurtează spre vârf, iar treimea inferioară a urechii este acoperită deja cu păr scurt.
Culoarea este enumerată în standard mai larg decât se scrie de obicei: negru uniform sau maro uniform cu însemne albe pe piept și/sau pe degete, iar în plus sunt admise pete negre, pete maro, ticking și roib rotat (roan). Trufa și ochii se potrivesc cu culoarea de fond: la exemplarele negre trufă neagră și ochi căprui-închis, la cele maro trufă maro și ochi căprui. Ochii ovali, ușor oblici, creează acea expresie „aspră” despre care standardul vorbește explicit.
Coada este lungă și răsucită în spirală, purtată deasupra crupei sau lateral. În mișcare, Wetterhoun are tendința spre buiestru, iar standardul numește acest lucru mai puțin dorit, dar acceptabil — caz rar în care un registru autorizează explicit un mers penalizat la alte rase. Printre defectele grave, standardul enumeră lipsa dimorfismului sexual și orice culoare în afara celor admise; sunt eliminatorii agresivitatea sau timiditatea excesivă, prognatismul inferior ori superior și tipul de rasă insuficient.
Două ediții ale aceluiași standard nu coincid
Standardul nr. 221 are o particularitate rară la FCI: limba sa oficială este engleza, iar pe site-ul federației paginile rasei în engleză, franceză, germană și spaniolă duc toate la același fișier în engleză. FCI nu publică nicio altă versiune lingvistică a standardului. Prin comparație, vecinul Stabijhoun are patru asemenea ediții — caracterul monolingv al standardului rasei Wetterhoun este așadar o proprietate a documentului, nu o întâmplare.
Traducerea neerlandeză a standardului este publicată chiar de asociația rasei, iar confruntarea celor două texte scoate la iveală o divergență nu la date, ci la o cifră. Ambele ediții dau aceeași estimare a populației mondiale — aproximativ 1000 de câini — dar cea engleză o datează în 2013, iar cea neerlandeză în 2023, deși amândouă aparțin aceleiași ediții cu data publicării 08.06.2023. Diferența nu este cosmetică: „o mie de câini în 2013” și „o mie de câini în 2023” sunt două afirmații diferite despre faptul dacă populația a crescut de-a lungul unui deceniu de muncă. Dăm estimarea ca atare și nu alegem între ani, fiindcă niciunul dintre documente nu are întâietate față de celălalt.
