Istoria rasei: de la turmele Anatoliei la fermele americane
Standardul UKC formulează originea cu prudență: «the origins of the breed are obscure», deși rasa este «known to be an ancient pure breed». Această prudență merită păstrată, pentru că cifrele concrete ale vechimii călătoresc. Articolul din 1982 deja citat vorbește, despre câinii anatolieni, de «peste 6.000 de ani» și evocă vremurile babiloniene; textele de popularizare despre akbash indică mai des în jur de trei mii de ani. Aceste cifre nu se sprijină pe niciun material datat și nu se reduc una la alta — cel mai exact lucru care se poate spune este deci: rasa este veche, iar vârsta ei nu a măsurat-o nimeni.
De altfel, cel mai franc despre asta scrie chiar FCI, în preambulul la standardul rasei turcești vecine: «although each nation eagerly designates a breed history for their national breeds, rarely is it possible to come up with an accurate one, especially when it comes to livestock protection dogs». Sunt cuvintele unei federații chinologice despre propriul gen, și nu există avertisment mai bun împotriva oricărei «vechimi de trei milenii».
Ceea ce este cu adevărat documentat este partea recentă a istoriei, și ea este surprinzător de concretă. David și Judy Nelson au început să studieze câinii albi turcești de turmă în anii 1970 și, potrivit standardului UKC, au importat peste 40 de akbash în Statele Unite. Acei câini au devenit nucleul fondator al rasei în Statele Unite și Canada. În 1980 Departamentul Agriculturii al SUA a inclus akbash-ii în Predator Control Program — și de acolo provin cifrele pe care rasele autohtone de obicei nu le au.
Momentul nu a fost întâmplător. În 1972 guvernul federal american a interzis otrăvurile pe terenurile federale, iar o directivă a secretarului de Interne din noiembrie 1979 a dat prioritate metodelor neletale. Crescătorilor de oi le trebuia un instrument care să funcționeze fără otravă — iar câinii de turmă eurasiatici au trecut de la exotism la obiect de cercetare de stat.
Ce a urmat merită spus direct. Asociația americană a rasei a fost înființată în 1979, iar până în 1996 în SUA erau înregistrați aproximativ 1.500 de akbash. În Turcia însăși, la momentul unui studiu zootehnic din 2012, nu exista niciun club sau asociație de rasă, pentru acești câini nu se țineau pedigriuri scrise, iar efectivul, în estimarea autorilor, scădea de la an la an. Aceiași autori presupun cu prudență că ar putea fi deja mai mulți akbash în Statele Unite decât în țara de origine. Este o presupunere, nu un recensământ — dar explică de ce cele mai detaliate date despre o rasă turcească au fost publicate în engleză.
În Turcia akbash-ul este crescut tradițional în zona Eskişehir, Afyon, Polatlı și Sivrihisar, deși registrul de stat notează că este crescut în diverse regiuni ale țării. Federația chinologică turcă descrie akbash-ul ca versiunea turcească a câinilor albi de turmă din sudul și estul Europei și adaugă o presupunere prudentă: dacă ne gândim la deplasarea câinilor de turmă dinspre est spre vest, akbash-ul poate fi considerat sursa tuturor acestor rase albe — de la câinele de munte din Pirinei până la Kuvasz-ul. Rezerva face parte aici din afirmație: este versiunea federației înseși, nu o descendență stabilită, iar a o relua ca fapt ar fi o substituire.
Cum arată akbash-ul: exterior și anatomie
Standardul UKC descrie akbash-ul ca pe un câine cu membre lungi, uscat și musculos, și subliniază separat că rasa constituie «a very rare and special mixture of Mastiff and gazehound characteristics». Este formularea registrului însuși, și ea contează: de la ogar provin, potrivit standardului, membrele lungi, pieptul adânc, flancul supt, maxilarul inferior puțin adânc, viteza și agilitatea; de la mastif — înălțimea, greutatea, capul mai lat și impresia generală de forță. Arbitrii trebuie să prefere câinii care arată echilibru între cele două tipuri, nu predominanța unuia.
- Cap: cuneiform, fără riduri, craniul mai lung decât lat, botul reprezentând aproximativ jumătate din lungimea capului de la occipital la nas. Registrul turc clasifică structura capului drept mezaticefalică, adică intermediară între îngust-lung și lat-scurt. Nasul și buzele negre sau maro-închis; lipsa totală a pigmentului pe nas, pleoape sau buze este descalificantă.
- Urechi: căzute, în formă de V, ușor rotunjite la vârfuri, inserate destul de sus. Există aici un detaliu despre care se scrie rar: standardul UKC notează că în Turcia majorității akbash-ilor li se taie urechile de căței. Urechile tăiate la un câine importat din Turcia nu sunt penalizate, dar la un câine născut în țară sunt descalificante.
- Ochi: de mărime medie, migdalați, de la castaniu-auriu la castaniu-închis, nuanțele mai închise fiind preferate; genele albe. Ochii albaștri sunt descalificanți.
- Corp: piept adânc și moderat larg, coborând aproape până la coate; linia superioară coboară foarte ușor de la greabăn spre spate, cu o arcuire clară peste șale și o crupă lungă și înclinată; flancul bine supt, pe care standardul îl numește expres drept urmă a influenței ogarului.
- Coadă: neamputată, groasă la bază. În repaus este purtată jos, ajungând la jaret, treimea inferioară formând adesea un cârlig; în mișcare sau la agitație este purtată inelată peste spate. Coada amputată sau scurtă este un defect.
- Blană: dublă, în două lungimi la fel de valabile — medie (scurtă spre medie, lipită, cu o siluetă zveltă) și lungă (adesea ușor ondulată, cu guler marcat și franjuri bogate). Niciunul dintre tipuri nu este preferat. Registrul turc descrie aceeași pereche cu propriile cuvinte: cu păr scurt și cu păr lung.
- Culoare: întotdeauna albă. O nuanță ușoară de biscuit sau gri în jurul urechilor ori în subpăr nu este niciodată penalizată atât timp cât impresia de ansamblu rămâne albă. Pigmentația cutanată gri sau albastru-argintiu este de dorit, dar nu obligatorie. Sunt descalificante orice culoare de ansamblu în afară de alb, petele conturate pe părul de acoperire, mustățile negre și genele negre.
Albul nu este estetică, ci o trăsătură de lucru: ciobanul trebuie să-și deosebească propriul câine de prădător în amurg. Este, de altfel, singura parte din «mastif plus ogar» care se poate verifica cu ochiul: lungimea membrelor deosebește într-adevăr akbash-ul de kangalul mai îndesat, iar pe această trăsătură se sprijină cei care separă vizual Ciobănescul Anatolian (Karabash) de akbash.
