Istoria rasei Câinele de munte bavarez
Istoria Câinelui de munte bavarez este indisolubil legată de evoluția armelor de vânătoare și de schimbarea abordării vânătorii în secolul al XIX-lea. Odată cu apariția armelor de foc mai precise și cu rază de acțiune mai mare, vânătorii se confruntau tot mai des cu problema vânatului rănit – animale care, fiind lovite, puteau parcurge o distanță considerabilă înainte de a cădea. Pentru a le găsi, era nevoie de câini specializați cu un simț olfactiv excepțional, capabili să urmeze o urmă de sânge rece.
În mod tradițional, pentru aceste scopuri erau folosiți câinii de urmă pe sânge, dintre care cel mai cunoscut era Hanoverian Scent Hound. Aceștia erau câini de încredere, dar destul de masivi și greoi, ideali pentru a lucra în zone de câmpie. Însă în regiunile muntoase din Bavaria, conformația lor fizică devenea un obstacol. Era nevoie de un câine mai ușor, mai agil și mai compact, capabil să lucreze neobosit în condițiile dificile ale munților și pădurilor.
Meritul de a fi creat această nouă rasă îi aparține baronului Karl-Bebenburg Reichenhall, un vânător pasionat care, la sfârșitul anilor 1870, a început o muncă de selecție bine orientată. El a decis să încrucișeze câinii Hanoverian Scent Hound, dovediți în muncă, cu rasele locale mai ușoare de câini de munte, cum ar fi Tiroler Bracke și Bracke austriac negru cu pete roșcate. Scopul a fost de a păstra simțul olfactiv excepțional și calmul Hanoverianului, dar de a-i conferi câinelui o constituție mai ușoară, picioare mai scurte și rezistența necesară în munți. Rezultatul a depășit așteptările. Câinii obținuți erau rezistenți, curajoși, cu un simț al mirosului extraordinar și un atașament incredibil față de conductorul lor. Puteau urmări vânatul ore în șir, depășind cu ușurință pante abrupte și desişuri. În 1883, la München, a fost fondat „Clubul Câinilor Bavarezi de Munte”, ceea ce a marcat data oficială de recunoaștere a rasei. De atunci, acești câini au devenit ajutoare de neînlocuit pentru vânători și pădurari din regiunile muntoase ale Germaniei, Austriei și Elveției.
Cum arată Câinele de munte bavarez: standard și descriere a aspectului
Câinele de munte bavarez este un câine de talie medie, cu o construcție armonioasă, cu schelet puternic și musculatură bine dezvoltată. Lasă impresia unui animal rapid, rezistent și încrezător în sine. Corpul său este ușor alungit, cu o crupă ridicată, ceea ce este o trăsătură caracteristică pentru rasele care lucrează în munți.
- Capul: Craniul este relativ lat, nu greu, cu o tranziție clară de la frunte la bot (stop). Botul este puțin mai scurt decât partea craniană și nu este prea ascuțit. Buzele sunt strânse, nu sunt lăsate. Nasul este mare, de culoare neagră sau maro închis, cu nări largi, ceea ce indică un simț olfactiv excelent.
- Ochii: Limpezi, expresivi, nu prea mari. Culoarea – de la maro închis la alună. Privirea este inteligentă și atentă.
- Urechile: Grele, atârnânde, prinse sus. Lungimea lor ajunge până la vârful nasului. Sunt late la bază și rotunjite la capete, atârnând ușor de-a lungul obrajilor.
- Corp: Gâtul de lungime medie, puternic, cu o mică gușă. Linia superioară se ridică ușor de la greabăn spre crupă. Spatele este puternic și elastic. Pieptul lung, bine dezvoltat, de formă ovală, ceea ce oferă suficient spațiu pentru plămâni și inimă. Abdomenul este moderat ridicat.
- Coada: Prinse sus, de lungime medie. Câinele o poartă orizontal sau ușor în jos.
- Membrele: Membrele anterioare sunt drepte, cu oase puternice, musculoase. Membrele posterioare au unghiuri bine definite la articulațiile jaretului, ceea ce asigură o propulsie puternică la deplasarea în sus. Lăbuțele sunt ovale, cu degete strânse și pernuțe groase.
- Blana și culoarea: Blana este scurtă, densă, aderentă la corp, la atingere ușor aspră. Pe cap și urechi, blana este mai subțire și mai moale. Culorile admise variază de la roșu cerb intens la maro-roșcat, nisipiu sau galben-deschis. Deseori se întâlnește blana tigrată (dungi închise pe un fond roșu). Spatele și urechile sunt de obicei mai închise la culoare decât restul corpului. O mică pată albă pe piept („steluță”) este permisă de standard.
