Istoria rasei Briard: de la tratatul de agricultură la câinii sanitari
Istoria briardului are un punct de plecare comod, înscris chiar în standardul FCI. Multă vreme acești câini au fost cunoscuți sub numele generic de «câini ciobănești francezi de câmpie», iar denumirea «chien de Brie» — câinele din Brie — apare pentru prima dată în 1809, în Cours complet d'agriculture al abatelui Rozier. Rasa a intrat, așadar, în cultura scrisă nu prin chinologie, ci printr-un îndreptar agronomic — ca inventar al fermei, alături de descrierile raselor de oi.
Brie este o regiune agricolă la est de Paris, iar funcția câinelui era exact cea pe care standardul o consemnează și astăzi: să conducă și să păzească turma. Câmpia franceză nu este muntele: nu există bariere naturale, oile pasc pe terenuri neîmprejmuite de-a lungul culturilor, iar de la câine nu se cere să împingă turma înainte, ci să o țină între limite, lucrând ca un gard viu. De aici și mersul caracteristic — un trap întins, cu împingere bună din posterior, pe care standardul îl cere explicit: câinele trebuie să se deplaseze și să lucreze «cu un minimum de efort și de oboseală».
Biografia publică începe mai târziu. Briarzii au fost prezentați la expoziția agricolă de la Paris din 1863, unde erau confundați constant cu celălalt ciobănesc francez de câmpie, Beauceron: aceeași țară, același tip de muncă, diferența ținând în primul rând de blană. Primul standard al rasei a fost redactat în 1897, iar clubul specializat Club des Amis du Briard a apărut în 1909 — două evenimente distincte, pe care rezumatele le contopesc adesea în unul singur.
Capitolul american este destul de bine documentat. În octombrie 1789, la Le Havre, Thomas Jefferson, aflat atunci pe drumul de întoarcere din Franța, a cumpărat o cățea gestantă pe nume Bergère; în traversarea Atlanticului aceasta a fătat doi pui, iar la începutul lui 1790 câinii se aflau la Monticello. Marchizul de La Fayette i-a trimis mai târziu lui Jefferson încă o pereche. Clubul american al rasei îi recunoaște pe acești «chiens bergers de Brie» drept briarzi. Legătura cu Napoleon este de altă natură: se sprijină pe tradiția rasei și pe literatura chinologică, nu pe o piesă de arhivă comparabilă cu cea a lui Jefferson.
Și, în cele din urmă, războiul. Aici nu e nevoie de povestiri de club: chiar standardul FCI nr. 113 scrie, în scurtul istoric, că rasa a fost folosită de armata franceză în ambele războaie mondiale — între altele ca santinelă (sentinelle) și ca ajutor sanitar (chien ambulancier), căutând răniții pe câmpul de luptă. Este un caz rar în care trecutul militar al unei rase este consemnat nu într-o carte de popularizare, ci în documentul ei oficial în vigoare. Câinele sanitar lucra, de altfel, nu «eroic», ci după procedură: cerceta terenul în zigzag, găsea omul căzut și se întorcea la conductor aducând un obiect al rănitului sau indicând direcția — adică exact sarcina de la pășune, doar că obiectul căutării nu mai era un miel rătăcit. Ambele războaie au decimat efectivele, iar rasa a fost reconstruită de crescători în timp de pace.
Povestea medievală despre Aubry de Montdidier, al cărui câine ar fi demascat ucigașul stăpânului, nu are temei documentar — este o legendă tenace, repovestită din carte în carte, în care numele «Aubry» este uneori propus chiar ca sursă a cuvântului «Brie». Merită păstrată exact în acest statut: de legendă.
Cum arată Briardul: ce cere exact standardul FCI nr. 113
Aspectul general este formulat în patru cuvinte: un câine rustic, suplu, musculos și bine proporționat, vioi și atent. Formatul este ușor alungit — lungimea corpului, de la vârful umărului la vârful feselor, depășește puțin înălțimea la greabăn.
Capul se măsoară, nu se apreciază din ochi. Standardul dă trei proporții deodată: lungimea capului este de 2/5 din înălțimea la greabăn; lățimea craniului este puțin mai mică decât jumătate din lungimea capului; craniul și botul au lungimi egale. Din profil, liniile craniului și ale nasului sunt paralele, stopul este marcat și se află exact la mijloc, între occiput și vârful nasului. Trufa este puternică, cu nările bine deschise, și întotdeauna neagră — cu excepția câinilor albaștri, la care este albastră sau albăstruie. Părul de pe cap formează barbă, mustăți și sprâncene care voalează ușor ochii.
Ochii sunt ovali, așezați orizontal, bine deschiși, mai degrabă mari și de culoare închisă; la exemplarele albastre se admit ochi puțin mai deschiși. Un ochi prea deschis la culoare (galben) sau ochii vairon figurează printre defectele care duc la excludere.
Urechile sunt inserate sus și nu stau lipite de cap; lăsate naturale, sunt mai degrabă scurte — lungimea cartilajului trebuie să fie egală cu jumătate din lungimea capului sau puțin mai mică. Sunt întotdeauna plate și acoperite cu păr lung. Standardul descrie încă varianta cupată, «în țările în care această practică nu este interzisă», dar cupajul este interzis în majoritatea jurisdicțiilor europene, iar urechea naturală este de mult norma în ring. Se precizează separat că o ureche care stă natural ridicată este defect eliminatoriu: nu este o rasă la care urechea trebuie să stea de la sine.
Corpul: spate drept, șale scurte și ferme, crupă ușor înclinată și puțin rotunjită. Pieptul este larg și lung, coborât până la coate, coastele bine arcuite. Această formulare nu este ornament: tocmai cutia toracică adâncă plasează rasa în grupa de risc pentru torsiunea de stomac, despre care vorbim mai jos.
Coada rămâne necupată, inserată jos, coboară cel puțin până la jaret, fără deviație laterală, și formează la vârf un cârlig ușor în formă de J. În mișcare poate fi ridicată cel mult până la linia superioară. O coadă purtată peste spate «în corn de vânătoare» sau vertical exclude câinele.
Blana este descrisă concis și foarte exact: suplă, lungă, uscată, «gen păr de capră» (genre poil de chèvre), cu subpăr ușor. Se consideră defect grav părul mai scurt de 7 cm, precum și cel moale sau lânos — la această rasă este normată nu doar lungimea, ci și textura. Părul uscat și elastic nu se împâslește la fel de repede ca cel moale; un câine cu blană «incorectă», lânoasă, este, foarte concret, și un câine mai greu de întreținut.
Culoarea este punctul în care rezumatele greșesc cel mai des. Standardul nu permite «orice culoare uniformă în afară de alb»: el enumeră culorile admise ca listă închisă — negru, fawn, fawn cu cărbunare (de la ușoară la moderată, adesea cu mască), gri și albastru. Un fawn cald se poate deschide ton pe ton la extremități și pe părțile inferioare; negrul, griul și albastrul admit de asemenea zone mai deschise ton pe ton; orice culoare poate încărunți mai mult sau mai puțin. Se exclud din reproducție culorile alb, maro și mahon, o blană din două culori net diferite, o listă albă, firele albe la extremitățile membrelor, precum și blana fawn cu manta și cea fawn cu manta cărbunată. Un ton general prea deschis al blănii este defect grav.
Și un rând pe care ar trebui să îl citească oricine își alege un pui: standardul se încheie cu mențiunea că numai câinii sănătoși, capabili să îndeplinească funcțiile pentru care rasa a fost selecționată și tipici ca morfologie, pot fi folosiți la reproducție. Nu este o formulă de politețe, ci norma pe care se sprijină fiecare club național.
