Istoria rasei: de la canisele castelelor la recunoașterea mondială
Istoria acestei rase este o călătorie fascinantă în timp, care ne poartă în munții cețoși ai Scoției. Setterii negri cu cafeniu și-au primit numele datorită celui de-al patrulea Duce Alexander Gordon, un crescător remarcabil al timpului său, care a reușit să popularizeze câinii cu acest colorit unic. Ei au apărut la castelul nobililor scoțieni Gordon (Gordon Castle) încă din secolul al XVIII-lea, deși mențiuni despre „câini negri și cafenii care fac aret” se găsesc în literatură încă din anii 1600.
Se presupune că în acest castel imens trăiau și alți setteri, deoarece pe atunci conceptul de „rasă” era destul de vag. Totuși, proprietarul domeniului, fiind un vânător pasionat, a preferat anume setterii de culoare neagră cu pete de foc (cafeniu). El a lucrat intenționat la îmbunătățirea calităților de lucru și a caracteristicilor acestei rase, străduindu-se să creeze câinele ideal pentru peisajul specific scoțian - stâncos, umed și acoperit cu iarbă neagră.
În urma selecției, Setterii Gordon au devenit mai robuști și mai puternici decât verii lor englezi și irlandezi. Au devenit cei mai rezistenți, capabili să lucreze toată ziua fără oboseală, cu un miros mai dezvoltat, ceea ce le permitea să găsească păsările la o distanță mare. Anume ei au început să fie apreciați mai mult decât alți reprezentanți ai grupului de setteri de către pădurarii locali.
Există o ipoteză istorică interesantă conform căreia, pentru fixarea culorii negru cu cafeniu și îmbunătățirea mirosului, s-a adăugat sânge de Bloodhound în linia setterilor. Aceasta explică buzele ușor lăsate la unele linii și osatura masivă. De asemenea, există opinia că fixarea acestui colorit a fost reușită de domnul Jubb - anume acest om era responsabil de canisa Ducelui Gordon și ținea registrele genealogice.
După moartea lui Alexander, următorul duce, George Gordon, a continuat activitatea canisei, nepermițând dispariția rasei. La începutul secolului al XIX-lea, acești câini erau deja extrem de populari în multe țări ale lumii, inclusiv în SUA și Franța. În 1891 a fost descris pentru prima dată standardul oficial al Setterului Gordon scoțian. Standardul modern, după care se ghidează experții astăzi, a fost aprobat mult mai târziu, dar trăsăturile principale ale rasei au rămas neschimbate de-a lungul secolelor.
Cum arată Setterul Gordon: descriere detaliată a aspectului și exteriorului
Setterul Gordon este întruchiparea puterii îmbrăcate în mătase. Este cel mai greu și mai puternic dintre toți setterii. Este un câine destul de mare, cu o constituție proporțională, o osatură solidă (dar nu grosolană) și o musculatură uscată bine dezvoltată, care îi permite să dezvolte o viteză considerabilă la galop.
Capul și botul
Capul său este destul de lat și voluminos, mai adânc decât al Setterului Englez, cu un craniu masiv de formă rotunjită. Trecerea de la frunte la bot (stopul) este bine pronunțată, ceea ce îi conferă câinelui o expresie atentă. Botul este destul de lung, dreptunghiular, nu se îngustează spre nas, iar lungimea sa este egală cu lungimea craniului. Puntea nazală este dreaptă. Trufa (nasul) este mare, lată, cu nări deschise, întotdeauna de culoare neagră. Buzele sunt puțin lăsate, dar nu „umede”.
Ochii sunt de formă ovală, de mărime medie, plasați drept, nu adânciți, dar nici proeminenți. Culoarea ochilor - exclusiv maro închis. Privirea la Gordon este inteligentă, calmă și binevoitoare. Urechile sunt mari, subțiri și moi la atingere, inserate jos (la nivelul ochilor), lipite strâns de obraji, acoperite cu păr lung și mătăsos.
Corpul și membrele
Gâtul este lung, uscat, curbat, fără fanoane. Cutia toracică este adâncă (ajunge până la coate), de lățime moderată, cu coaste bine curbate, ceea ce asigură un volum pulmonar mare pentru alergări lungi. Zona lombară este scurtă și lată, ușor convexă. Crupa este destul de plată, lată, ușor înclinată.
Coada este poziționată puțin mai jos de nivelul spatelui, groasă la bază și se îngustează spre vârf. Trebuie să fie dreaptă sau în formă de sabie, dar să nu se răsucească în inel. În timpul mișcării, câinele o poartă la nivelul spatelui sau puțin mai jos. Părul decorativ de pe coadă (steagul) începe aproape de la bază și dispare spre vârf, amintind de o pană.
Membrele sunt drepte, paralele între ele, cu o osatură puternică. Labele sunt „de pisică”, compacte, cu degetele strâns lipite și mult păr între ele. Acest lucru permite câinelui să nu se afunde în solul mlăștinos.
Blana și culoarea unică
Blana poate fi dreaptă sau ușor ondulată (dar nu creață), este lungă, moale, strălucitoare și mătăsoasă. Cel mai lung păr este pe urechi, pe piept și sub burtă, pe partea posterioară a coapselor (pantaloni) și pe coadă. Culoarea este cartea de vizită a rasei: un negru profund, strălucitor ca tăciunele (fără nuanță maronie), cu pete de foc (marcaje) de un castaniu-roșcat aprins (mahon).
Amplasarea marcajelor este strict reglementată:
- Două pete clare deasupra ochilor (sprâncene).
- Pe părțile laterale ale botului (dar nu mai sus de nas).
- Pe gât și pe piept (două pete).
- Pe partea interioară a membrelor posterioare.
- Pe membrele anterioare până la încheieturi.
- În jurul orificiului anal.
O mică pată albă pe piept este admisă de standard, dar nu este dorită. Deseori, iubitorii de câini neexperimentați pot confunda această rasă după culoare cu alți câini. De exemplu, dacă căutați informații despre Black and Tan Coonhound (Coonhound negru cu cafeniu), veți observa asemănarea la culoare, dar sunt rase complet diferite ca tip de lucru. În schimb, după constituția corpului, Gordon este foarte apropiat de ruda sa, despre care puteți citi aici: Setter Irlandez Roșu, deși acesta din urmă este mai ușor și mai înalt pe picioare.
