Istoria rasei: de la templele tibetane la canapelele moderne
Istoria rasei Lhasa Apso este învăluită în atmosfera mistică a templelor și mănăstirilor tibetane, unde acest genotip unic s-a format timp de secole. Strămoșii acestor căței miniaturali nu au servit doar ca tovarăși, ci și ca paznici vigilenți de interior. În timp ce uriașii Mastiffi Tibetani păzeau intrările mănăstirilor din exterior, micii, dar zgomotoșii Apso avertizau călugării despre orice intruziune în sanctuar. Acest lucru le-a format celebra neîncredere față de străini.
În spiritul învățăturilor budiste, acești câini erau asociați cu miticul „Leu al Zăpezilor” - regele animalelor, simbolizând puterea și protecția, motiv pentru care erau considerați amulete vii. Exista o legendă conform căreia sufletele lamilor, care nu au atins nirvana din cauza greșelilor din viața pământească, s-au reîncarnat în corpul câinilor Lhasa Apso. Tocmai de aceea erau tratați cu un respect imens.
Multă vreme, scoaterea câinilor din țară a fost interzisă sub pedeapsa cu moartea. Câinele decorativ cu o semnificație spirituală specială era dăruit doar împăraților chinezi ca semn al celui mai înalt respect și favor diplomatic. Prin urmare, aceste amulete de templu au rămas necunoscute europenilor până la începutul secolului XX. Debutul oficial în lumea occidentală a avut loc în Marea Britanie, unde rasa a fost inițial confundată cu alți câini lățoși orientali.
Cum arată Lhasa Apso: standardele aspectului
Este un câine lățos, scund, cu o constituție robustă și echilibrată. Silueta sa este dreptunghiulară - lungimea corpului depășește înălțimea la greabăn. Mândria rasei este coada, curbată într-un inel și aruncată elegant pe spate, creând adesea efectul unui „evantai” datorită părului lung de la vârf.
Capul la Lhasa Apso este destul de îngust, dar nu plat, cu o trecere distinctă de la frunte la botul drept (stop). Un element important al imaginii este barba deasă cu mustăți, care îi conferă câinelui aspectul unui bătrân înțelept. Ochii sunt închiși la culoare, ovali, de mărime medie, nu proeminenți, dar nici adânciți în orbite - exact acea privire pe care tibetanii o numesc „umană”.
Varietatea culorilor și structura blănii
Corpul bine construit, labele rotunde „de pisică” și coada sunt acoperite dens cu o blană bogată. Șuvițele lungi sunt destul de grele, drepte și la atingere amintesc de părul uman, nu de puful moale. Culoarea tradițională amintește de un leu (auriu, nisipiu, culoarea mierii), fiind apreciată în mod special nuanța neagră pe vârfurile urechilor și pe bot. De asemenea, standardul admite o paletă largă:
- Alb și crem;
- Gri fumuriu și ardezie;
- Grizzly închis (amestec de fire întunecate și deschise);
- Negru și maro;
- Parti-color (pătat).
