Istoric: satul Bangkaew, mănăstirea și anul 1957
Standardul FCI este unul dintre acele cazuri rare în care documentul oficial povestește el însuși istoria rasei, și tocmai de acolo merită început. În capitolul „Brief historical summary” se spune că bangkaew-ul este o rasă veche originară din satul Bangkaew, din localitatea Tha Nang Ngam, districtul Bang Rakam, provincia Phitsanulok. Este partea centrală a Thailandei, lunca râului Yom — un ținut pe care sezonul ploios îl inundă și care a trăit secole de-a rândul relativ închis.
Punctul-cheie al istoriei este mănăstirea budistă Wat Bangkaew. Potrivit versiunii consemnate chiar în standard, rasa își trage originea din încrucișarea unei cățele locale alb-negre, care aparținea starețului mănăstirii, cu un canid sălbatic astăzi dispărut. Această formulare merită reținută cuvânt cu cuvânt: documentul vorbește despre un canid sălbatic dispărut, nu despre o specie anume.
Mai departe, standardul oferă singura dată fermă din întreaga istorie a rasei: anul 1957. De atunci creșterea a devenit dirijată — generațiile pe care le vedem astăzi au rezultat din selecție pornind de la anumite fătări. Altfel spus, „o rasă formată fără intervenția omului” este o jumătate de adevăr: fără intervenție s-a format populația aborigenă, dar rasa în sens chinologic se socotește din 1957, adică mai puțin de șaptezeci de ani de muncă dirijată.
Încă un rând al standardului este de obicei repovestit inexact. FCI numește bangkaew-ul o moștenire de mare valoare a provinciei Phitsanulok — a provinciei, nu a țării. Documentul adaugă apoi că acești câini sunt crescuți pe scară largă în provincie și că rasa a devenit atât de cunoscută la nivel de stat încât este crescută acum în toate părțile Thailandei. Diferența dintre „mândria unei provincii, ajunsă cunoscută în toată țara” și „comoară națională a Thailandei” este mică la auz, dar sunt două afirmații diferite, iar în sursă stă prima.
Literatura științifică adaugă încă o tușă. Autorii thailandezi care au măsurat în 2015 parametrii normali ai retinei la patru rase răspândite în Thailanda scriu în introducerea articolului că ridgeback-ul thailandez și bangkaew-ul thailandez sunt recunoscuți de Kennel Club-ul Thailandei drept câini naționali ai țării și că FCI a înregistrat ridgeback-ul în 1993, iar bangkaew-ul în 2011. Aceasta se potrivește cu datele de pe site-ul FCI: recunoaștere provizorie a bangkaew-ului în aprilie 2011, definitivă în iunie 2022.
Istoria de expoziție a rasei este, prin urmare, foarte scurtă. Câinele pe care în Europa îl poți vedea în ring sub numărul de standard 358 era încă, în memoria actualei generații de arbitri, un câine thailandez local, fără statut internațional.
Aspectul exterior conform standardului nr. 358
Standardul descrie bangkaew-ul ca pe un câine de format pătrat, bine echilibrat, niciodată îndesat, cu pieptul destul de larg și adânc. O proporție importantă este dată direct: lungimea corpului raportată la înălțimea la greabăn este de 1 : 1, iar lungimea membrelor depășește ușor adâncimea pieptului. Masculii au osatura mai puternică decât femelele. Blana dublă trebuie să formeze un guler în jurul gâtului și al spetelor, iar coada trebuie să fie bine îmblănită; la masculi ambele însușiri sunt mai pronunțate.
- Craniul: cuneiform, puternic, destul de lat, dar nu grosolan, proporțional cu corpul. Stopul este clar marcat, însă moderat.
- Trufa: neagră, proporțională cu botul. Trufa depigmentată este un defect.
- Botul: de lungime medie, lat la bază, îngustându-se spre vârf; linia superioară a botului este dreaptă.
- Buzele: uscate, cu pigmentare închisă și completă.
- Maxilarele și dinții: puternice, dentiție completă. Mușcătură în foarfece; se admite mușcătura în clește.
- Ochii: de mărime medie, migdalați, negri sau căprui-închis. Ochii mari și rotunzi, precum și ochii deschiși la culoare, sunt defecte.
- Urechile: mici, proporționale cu capul, inserate mai degrabă sus, dar nu apropiate între ele; triunghiulare, cu vârfuri ușor ascuțite, drepte și orientate înainte, doar ușor „în glugă”.
- Gâtul: puternic, musculos, cu trecere lină spre spete, purtat cu mândrie.
- Corpul: spinarea văzută din profil este dreaptă și orizontală, șalele puternice și late, crupa moderat înclinată, pieptul destul de larg și adânc, coborât până la coate, coastele bine arcuite, dar nu în butoi; abdomenul doar ușor supt.
- Membrele: spata este moderat oblică și bine îmbrăcată în mușchi, antebrațul drept și puternic, paralel văzut din față; metacarpul este scurt, cu o ușoară înclinare; labele sunt rotunde, arcuite și strânse. Coapsa este bine musculată, genunchiul bine unghiulat, jaretul jos plasat, iar metatarsul, văzut din spate, perpendicular pe sol.
Coada: principala capcană a descrierilor despre bangkaew
Iată locul în care majoritatea textelor de popularizare greșesc, și greșesc din principiu. Bangkaew-ul este un spitz, așa că autorii scriu din obișnuință despre o „coadă răsucită inel deasupra spinării”. Standardul nr. 358 cere altceva: coada este moderat de lungă, bine îmblănită, groasă la bază, bine inserată și purtată într-o curbă moderată în sus deasupra spinării. Iar în lista defectelor descalificante figurează, pe un rând separat, coada răsucită sau frântă. Adică tocmai acel detaliu „de covrig spitzesc”, pe care descrierile îl dau drept însușire de rasă, scoate bangkaew-ul din ring. Coada lipită de spinare și coada care cade într-o parte sunt trecute de standard la defecte obișnuite.
Mișcarea
Mișcarea este descrisă de standard ca suplă și puternică, cu bună întindere și bun impuls, dar fără exagerare: fără amplitudine și viteză excesive, păstrând linia superioară orizontală și portul mândru al capului și al cozii. Membrele anterioare și posterioare se deplasează paralel, iar odată cu creșterea vitezei labele converg spre o singură linie. Mișcarea „de vâslă” sau cu aruncarea labelor în lateral este un defect.
