Terierul irlandez

Observați neconcordanța privind înălțimea: FCI dă o singură cifră — aproximativ 45,5 cm — fără separare între masculi și femele, în timp ce britanicul The Kennel Club fixează un ideal pentru fiecare sex în parte. Sunt două documente ale două organizații diferite, iar contopirea lor într-un „interval 46–48” nu este corectă. Greutatea, dimpotrivă, este separată clar de FCI pe sexe: 12,25 kg față de 11,4 kg.

Merită citită cu atenție nota istorică din standardul FCI, pentru că ea contrazice câteva povestiri foarte răspândite. Irlanda a dat lumii patru rase de terieri, iar terierul irlandez este, în formularea standardului însuși, posibil cea mai veche dintre ele — dar consemnările sunt atât de puține încât o dovadă definitivă rămâne dificilă. Standardul nu numește niciun comitat anume și niciun „prinzător de șobolani din port”: țara de origine este, în document, pur și simplu Irlanda.

Cel mai interesant este culoarea. Înainte de anii 1880 ea nu era fixată: pe lângă exemplarele roșii se întâlneau câini negru cu roșcat și brindle. La sfârșitul secolului al XIX-lea crescătorii au scos în mod deliberat din reproducție exemplarele negru cu roșcat și brindle, astfel încât în secolul XX toți terierii irlandezi erau roșii. Altfel spus, culoarea „de firmă” a rasei nu este un dat străvechi, ci rezultatul a circa două decenii de selecție conștientă.

Două date de reținut: primul club al rasei a fost înființat la Dublin pe 31 martie 1879, iar terierul irlandez a fost primul reprezentant al grupei terierilor pe care Kennel Club-ul englez l-a recunoscut, la sfârșitul secolului al XIX-lea, tocmai ca rasă nativă irlandeză.

Încă o linie de origine care se încurcă adesea: tipul roșu modern s-a format alături de ceilalți terieri cu păr sârmos ai Insulelor Britanice — alături de Lakeland Terrier, Welsh Terrier și Kerry Blue Terrier, ultimul aparținând și el cvartetului irlandez. Încrucișările concrete din secolul al XIX-lea sunt slab documentate, motiv pentru care standardul tace despre ele — iar noi nu le vom repeta ca pe un fapt.

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care legenda de război a unei rase este confirmată atât de standardul oficial, cât și de omul care a dresat acei câini. Standardul FCI nr. 139 o spune fără ocolișuri: reputația terierului irlandez s-a consolidat în timpul Primului Război Mondial, când au fost folosiți drept câini de legătură în vacarmul și haosul îngrozitoare ale războiului de tranșee, dovedind acolo deopotrivă inteligență și lipsă de teamă. Observați momentul: în timpul războiului, nu după el.

British War Dog School a fost înființată în 1917 de locotenent-colonelul Edwin Hautenville Richardson; acolo câinii erau pregătiți mai ales ca agenți de legătură și santinele pentru lucrul aproape de linia frontului. Irish Terrier Club of America îi consemnează verdictul despre rasă cuvânt cu cuvânt: „I can say with decided emphasis that the Irish Terriers of the service more than did their part. Many a soldier is alive today through the effort of one of these very terriers”. Cu alte cuvinte, terierii irlandezi aflați în serviciu au făcut mai mult decât li se cerea, iar după spusele lui Richardson nu puțini soldați sunt în viață datorită efortului tocmai al acestor câini.

Rasa a ajuns și în literatură, într-un mod verificabil. Eroul romanului lui Jack London Jerry of the Islands (1917) este un terier irlandez: chiar din primul capitol autorul îl descrie ca pe un terier cu păr neted, de culoarea măcrișului auriu. În prefața semnată la Waikiki pe 5 iunie 1915, London explică faptul că nu ar fi scris cartea fără un cățel adevărat de terier irlandez pe nume Peggy, pe care el și soția sa l-au întâlnit la bordul chiciului Minota, lângă Insulele Solomon. Romanul-pereche, Michael, Brother of Jerry, îl urmărește pe fratele aceluiași câine.

Standardul descrie silueta prin viteză: câinele trebuie să pară activ, vioi, suplu și uscățiv, cu suficientă substanță, dar fără greoiciune, pentru că aici viteza și rezistența contează la fel de mult ca forța. Formularea spune că nu trebuie să fie nici îndesat, nici bondoc, ci construit „pe liniile vitezei”, cu un contur grațios, aproape de alergător.

• Capul — lung și fără cute. Craniul este plat și mai degrabă îngust între urechi, îngustându-se ușor spre ochi. Stopul este abia vizibil și, în practică, se distinge doar din profil.
• Trufa — trebuie să fie neagră. Orice altă culoare a trufei este defect descalificant, nu o mică imperfecțiune.
• Ochii — închiși la culoare, mici, neproeminenți, plini de viață, foc și inteligență. Un ochi galben sau deschis este numit de standard extrem de supărător. Cuvântul „migdalați” nu apare în document.
• Urechile — mici și în formă de V, de grosime moderată, inserate sus și căzând înainte, lipite de obraz. Linia pliului trebuie să treacă vizibil deasupra liniei craniului. O ureche care atârnă lateral, ca la un copoi, nu este caracteristică unui terier, iar urechea semiridicată standardul o consideră și mai puțin dorită. Părul de pe ureche este mai scurt și mai închis decât cel de pe corp.
• Dinții — puternici și regulați, incisivii superiori acoperindu-i ușor pe cei inferiori. Prognatismul inferior sau superior pronunțat înseamnă descalificare.
• Gâtul — de lungime potrivită, fără salbă; pe laturi se vede de obicei un guler ușor care ajunge aproape până la urechi.
• Corpul — simetric, spatele puternic și drept, șalele musculoase și doar foarte ușor bombate. Standardul îi permite în mod expres femelei să fie ceva mai lungă în șale decât masculul.
• Coada — inserată mai degrabă sus, purtată vesel, dar nu peste spate și nu răsucită. Standardul descrie cuparea obișnuită, care lasă două treimi din lungimea inițială, și precizează imediat: în țările în care cuparea este interzisă prin lege se admite doar coada naturală.
• Labele — puternice, destul de rotunde și moderat mici, degetele arcuite, ghearele negre fiind cele mai dorite. Și apoi propoziția la care vom reveni în capitolul despre sănătate: pernițele trebuie să fie sănătoase, fără crăpături și fără excrescențe cornoase.

Standardul cere un câine de culoare uniformă („whole coloured”) și numește trei nuanțe admise: roșu, roșu-grâu și galben-roșcat. Urmează apoi nuanța care de obicei este repovestită greșit. Standardul nu interzice albul în mod absolut: spune limpede că albul apare uneori pe piept și că o cantitate mică de alb se vede frecvent la toate rasele de culoare uniformă. În lista defectelor descalificante lucrul acesta este consemnat astfel: descalifică orice culoare în afară de roșu, galben-roșcat și roșu-grâu — în timp ce o pată mică de alb pe piept este admisibilă.

Versiunea Kennel Club adaugă un detaliu pe care textul FCI nu îl conține: consideră extrem de nedorite albul pe labe și umbrirea neagră din blană. Concluzia practică pentru cumpărător este simplă. O mică marcă albă pe pieptul unui cățel nu este nici motiv de alarmă, nici semn al rasei „greșite”; șosetele albe, o umbrire închisă de-a lungul spatelui sau orice nuanță care nu este roșie sunt însă motiv pentru o întrebare adresată crescătorului.

Istoria explică această severitate. Câinii negru cu roșcat și cei brindle au fost scoși din rasă în mod intenționat, astfel încât pigmentul negru din blană este citit ca o întoarcere la tipul înlăturat. Prin contrast: la rasele construite pe desenul de șa și pe tricolor — cum sunt câine de munte bernez sau copoi austriac cu păr scurt — exact această distribuție a culorii este ceea ce cere standardul. La un terier irlandez ea ar fi descalificare.

Standardul descrie blana cu o precizie tehnică neobișnuită, iar acele rânduri sunt de fapt un ghid de îngrijire. Părul trebuie să fie des și sârmos, cu aspect „rupt”, dar așezat lipit; trebuie să crească atât de strâns încât, dacă îl desfaci cu degetele, pielea să nu se vadă; trebuie să fie lipsit de moliciune și de luciu mătăsos, nu atât de lung încât să ascundă conturul corpului, și fără ondulații sau bucle. Pe bot părul este de aceeași natură, dar scurt — circa trei sferturi de centimetru —, aproape neted și drept. O barbă ușoară este singurul păr lung permis și este caracteristică rasei; o barbă „de țap”, avertizează standardul, trădează păr mătăsos și de calitate slabă în toată blana. Membrele nu poartă franjuri și au o textură la fel de aspră ca a corpului, doar mai scurtă.

Versiunea Kennel Club menționează în plus un subpăr des sub părul de acoperire rigid — textul FCI nu descrie deloc subpărul. Nu este o contradicție, ci o diferență între documente: FCI normează părul exterior, KC descrie structura dublă.

De aici practica „rolling the coat”: câinele nu este trimmat la zero o dată pe sezon, ci lucrat pe zone, pe măsură ce părul din fiecare arie se maturizează. Câinele poartă atunci simultan păr de vârste diferite, nu o singură lungime, iar rasa arată așa cum o descrie standardul. Restul rutinei este cel obișnuit pentru un terier cu păr sârmos — periat, urechi, gheare, dinți —, dar la această rasă pernițele se examinează separat și cu regularitate, iar motivul urmează mai jos.

Aici nu va fi nici îndulcire, nici demonizare. Să începem cu ceea ce spune standardul însuși, pentru că formularea lui despre caracter este neobișnuit de lungă și de deschisă.

Terierul irlandez este, potrivit textului FCI, pătimaș și capabil să se impună în fața altor câini și, în același timp, remarcabil de loial, echilibrat și atașat de oameni. Dar dacă este atacat are curajul unui leu și se va bate până la capăt. Iar apoi standardul face ceva ce standardele de obicei nu fac: contestă reputația rasei. Faima de scandalagiu care intră în încăierări chiar și în ringul de expoziție este numită de document nemeritată, subliniind că acest câine se dresează ușor și este un tovarăș blând de casă, la înălțimea vechii descrieri „santinela săracului, prietenul fermierului și favoritul gentlemanului”.

Și acum cealaltă jumătate a tabloului, tot din documentele rasei. Britanicul The Kennel Club descrie pe pagina rasei un spirit „de foc” și o fire de neînfricat: prietenos cu oamenii, dar potențial reactiv față de alți câini. Irish Terrier Club of America o formulează și mai direct — acest câine este întotdeauna gata să accepte provocarea altui câine, rămânând totodată binevoitor cu oamenii prietenoși. Standardul britanic rezumă caracterul printr-o expresie greu de tradus fără pierderi: heedless, reckless pluck — un curaj nepăsător și temerar.

Puse laolaltă, sursele nu se contrazic: standardul nu neagă disponibilitatea de a răspunde unei provocări, ci ideea că terierul irlandez atacă primul, fără motiv. Pentru proprietar distincția este teoretică: în ambele cazuri, la plimbare, conflictul îl rezolvă omul, nu câinele. Consecințe practice:

• Conflictele între exemplare de același sex sunt scenariul cel mai probabil. Doi masculi în aceeași casă este o decizie luată cu ochii deschiși, nu în speranța că „se vor înțelege cumva”.
• Instinctul de vânătoare al terierului de lucru nu a dispărut. Rozătoarele mici și păsările în casă sunt o idee proastă; o pisică este posibilă doar prin creștere împreună de la vârsta de cățel și fără iluzii.
• Libertatea fără lesă este o chestiune de loc, nu doar de dresaj. Un câine cu atâta curaj și atâta independență este perfect capabil să ia propria decizie și să plece după pradă.
• Socializarea cu câini adulți echilibrați încă din primele luni nu este opțională: este o parte de bază a creșterii rasei.
• Cu oamenii este alt câine. Atașamentul față de familie, toleranța față de copii, prietenia față de oaspeți — tocmai pentru asta se ține rasa, iar standardul o subliniază separat.

Încă un detaliu din standard, rareori citat: primul punct din lista defectelor descalificante este comportamentul agresiv sau excesiv de temător. Combativitatea „peste normă” este așadar scoasă în afara admisibilului chiar de documentul rasei — iar în ring nu este răsplătită.

Standardul definește rasa drept câine de fermă polivalent, companion, câine de pază, vânător și câine de vânătoare cu armă — adică un animal de lucru cu profil larg, nu un obiect decorativ. Rezistența și viteza sunt înscrise în descrierea siluetei, iar fără o supapă această construcție lucrează împotriva proprietarului.

• Agility — un câine compact, rapid și manevrabil, în formatul lui firesc.
• Probe în vizuină (earthdog) — o supapă exact pentru instinctul care acasă creează probleme.
• Nose work și mantrailing — jocurile de miros obosesc un terier mai repede și mai temeinic decât simpla alergare.
• Alergat și plimbări cu bicicleta împreună — după încheierea creșterii, cu distanța crescută treptat.
• Flyball — entuziasm într-o formă controlată, un bun exercițiu de autocontrol.

Despre învățare: standardul însuși numește rasa ușor de dresat, dar monotonia o suportă prost. Ședințele scurte, foarte motivate și cu schimbarea rapidă a sarcinilor dau mai mult decât repetările lungi și identice. Întărirea pozitivă nu este aici o metodă la modă, ci felul în care nu strici relația cu un câine care răspunde presiunii prin încăpățânare.

I se potrivește celui care vrea un partener, nu un accesoriu, și este gata să îi ofere zilnic efort fizic și mental; celui care acceptă calm faptul că o plimbare cere atenție față de ceilalți câini; celui care prețuiește o blană aspră ce nu lasă ghemotoace prin casă și nu se ferește să învețe trimming-ul sau să meargă la un toaletor care îl știe face; celui care îi pune crescătorului întrebări incomode și citește rezultatele testelor.

Nu i se potrivește celui care caută un câine care se educă singur sau o prezență tăcută pe canapea; celui care plănuiește libertate fără lesă și fără control pe teren cu vânat; celui care are deja un câine adult de același sex și se bazează pe faptul că cei doi „își vor împărți teritoriul”; celui care ține în casă rozătoare mici sau păsări; celui care își propune să rezolve blana cu mașina de tuns și ar prefera să nu se gândească la ea. Este o rasă cu caracter, iar un articol cinstit este obligat să o spună răspicat.

Se înțelege terierul irlandez cu alți câini?
Cu cei prietenoși, da — cu condiția socializării timpurii și a unui proprietar atent. Dar standardul numește rasa în mod expres capabilă să se impună în fața altor câini, iar cluburile american și britanic descriu disponibilitatea de a accepta o provocare drept trăsătură de rasă. Cea mai riscantă combinație sunt doi câini adulți de același sex în aceeași casă.

O pată albă pe pieptul unui cățel este defect?
Nu. Standardul FCI arată că albul apare uneori pe piept și că o cantitate mică se întâlnește la toate rasele de culoare uniformă; în lista descalificărilor, o pată mică pe piept este numită admisibilă. În schimb, albul pe labe este considerat de versiunea Kennel Club extrem de nedorit.

Este rasa hipoalergenică?
Nu. Blana aspră se împrăștie mai puțin prin casă, așa că alergenii se răspândesc mai lent — dar aceasta este o chestiune de gospodărie, nu de imunologie. Niciun câine nu este pe deplin hipoalergenic, iar reacția unei anumite persoane se verifică doar prin contactul cu un anumit câine.

Este potrivit pentru apartament?
Da, ca talie. Dar apartamentul este aici doar locul în care câinele doarme: volumul zilnic de mișcare și de lucru olfactiv trebuie să corespundă unui câine selecționat pentru muncă, altfel problemele vor apărea chiar în apartament.

Se cupează coada sau nu?
Standardul FCI descrie cuparea drept obicei care lasă două treimi din lungimea inițială și adaugă imediat că, în țările în care ea este interzisă prin lege, se admite doar coada naturală. Răspunsul este dat, așadar, de legislația fiecărei țări, nu de gustul crescătorului.

• FCI-Standard N° 139 „Irish Terrier”, versiunea în vigoare din 13.03.2001 (publ. 02.04.2001).
• The Kennel Club (Marea Britanie): standardul de rasă Irish Terrier; pagina rasei; Breed Watch, categoria 2.
• Binder H. et al. Palmoplantar hyperkeratosis in Irish terriers: evidence of autosomal recessive inheritance. Journal of Small Animal Practice, 2000; 41(2): 52–55.
• Drögemüller M. et al. A Mutation in the FAM83G Gene in Dogs with Hereditary Footpad Hyperkeratosis (HFH). PLoS Genetics, 2014; 10(5): e1004370.
• Brons A.K. et al. SLC3A1 and SLC7A9 Mutations in Autosomal Recessive or Dominant Canine Cystinuria: A New Classification System. Journal of Veterinary Internal Medicine, 2013.
• Irish Terrier Association (Marea Britanie): materiale ale clubului despre hiperkeratoza pernițelor și despre cistinurie.
• Irish Terrier Club of America: istoricul rasei și citatul locotenent-colonelului E. H. Richardson.
• Jack London. Jerry of the Islands, 1917 (prefața și capitolul I).