Istoria și originea Amstaffului
Istoria rasei American Staffordshire Terrier este strâns legată de distracțiile brutale din Anglia secolului al XIX-lea – hărțuirea taurilor și luptele de câini. Strămoșii săi sunt vechii câini de tip bull-and-terrier, obținuți prin încrucișarea Bulldog-ilor vechi englezi (a nu se confunda cu rasa modernă) cu diverși terrieri. De la bulldog-i au moștenit puterea, vigoarea, rezistența și maxilarele puternice, iar de la terrieri – viteza, agilitatea și faimoasa lor „game” (dorința nestăvilită de a lupta până la capăt). Acești câini erau cunoscuți sub diverse nume: pit-dog, bull-terrier, pit bull terrier.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți dintre acești câini au ajuns în Statele Unite odată cu emigranții. Crescătorii americani au continuat selecția, favorizând exemplare mai mari și mai grele decât rudele lor engleze. Treptat, rasa a început să se împartă în două ramuri. Unii entuziaști au continuat să crească câini exclusiv pentru lupte, păstrând pentru ei numele de american pit bull terrier. Alții au decis să se concentreze pe crearea unui câine de companie echilibrat, orientat spre om și potrivit pentru show-uri, păstrându-i totuși atletismul și curajul.
Exact această a doua ramură a devenit baza pentru rasa modernă. În 1936, American Kennel Club (AKC) a recunoscut oficial rasa sub numele de „Staffordshire Terrier”. Pentru a evita confuzia cu strămoșul său englez, staffordshire bull terrier, în 1972 numele a fost schimbat în „American Staffordshire Terrier”. Federația Chinologică Internațională (FCI) a recunoscut rasa în 1971. Astfel, Amstafful a parcurs un drum lung de la arena de luptă la statutul de membru iubit al familiei și vedetă a ringurilor de expoziții.
Cum arată American Staffordshire Terrier: standardul rasei
Amstafful este un câine care dă impresia unei forțe enorme în raport cu mărimea sa. Este masiv, musculos, dar în același timp agil și grațios. Aspectul său trebuie să îmbine puterea cu eleganța, fără a fi excesiv de greoi sau prea ușor.
- Cap: De lungime medie, adânc, cu un craniu lat și mușchi ai obrajilor foarte proeminenți. Stopul (tranziția de la frunte la bot) este bine definit.
- Bot: De lungime medie, rotunjit deasupra, coborând brusc sub ochi. Maxilarele sunt puternice și bine conturate. Maxilarul inferior trebuie să fie puternic și să aibă o priză de prindere solidă. Buzele sunt strâns lipite, fără a atârna.
- Ochi: Întunecați, rotunzi, așezați adânc și larg depărtați. Pleoapele roz sunt un defect.
- Urechi: Așezate sus. Se preferă urechile necupate, care ar trebui să fie scurte și ținute „în roză” sau semi-erecte. Urechile complet atârnătoare sau drepte sunt considerate defecte.
- Nas: Trufa nasului trebuie să fie neapărat neagră.
- Corp: Spatele destul de scurt, cu o ușoară înclinare de la greabăn la crupă. Pieptul adânc și lat, cu coaste bine arcuite.
- Coada: Scurtă în comparație cu mărimea câinelui, așezată jos, se subțiază spre vârf. Nu trebuie să fie îndoită sau ținută deasupra spatelui.
- Membre: Membrele anterioare sunt drepte, cu oase puternice, larg depărtate. Cele posterioare sunt foarte musculoase, cu unghiuri bine definite la articulațiile jaretului. Lăbuțele sunt de mărime medie, cu degete bine strânse.
- Blană: Scurtă, densă, aspră la atingere și lucioasă.
Culorile Amstaffului
Standardul rasei permite practic orice culoare: uniformă, pătată sau bicoloră. Cu toate acestea, există unele restricții. Sunt considerate nedorite culorile complet albe (dacă albul ocupă mai mult de 80% din suprafața corpului), negru cu pete de foc (ca la Rottweiler sau Doberman) și culoarea ficatului (brună).
