Griffonul Albastru de Gasconia — Istorie și standard

Istoria originii Griffonului Albastru de Gasconia

Istoria Griffonului Albastru de Gasconia își are rădăcinile în secolul al XVIII-lea și este strâns legată de tradițiile de vânătoare din sud-vestul Franței. Această rasă a fost dezvoltată în mod deliberat pentru vânătoarea de vânat mic, în special iepuri și iepuri sălbatici, în condițiile dificile ale Munților Pirinei. Pentru a crea vânătorul ideal, entuziaștii locali au încrucișat două rase remarcabile.

Baza pentru noua rasă a fost Petit Bleu de Gascogne (Micul Copoi Albastru de Gasconia), de la care griffonul a moștenit coloritul său unic „albastru”, rezistența și simțul olfactiv incredibil. Al doilea strămoș a fost un griffon cu păr aspru. Istoricii rasei presupun că ar fi putut fi Griffonul Vendean de talie medie sau Griffonul Nivernais. De la griffon, rasa a dobândit blana sa caracteristică, aspră și zbârlită, care oferă o protecție excelentă împotriva arbuștilor spinoși, a intemperiilor și a mușcăturilor de insecte.

Primul standard oficial al rasei a fost aprobat în Franța în 1920. În ciuda calităților sale excepționale de lucru, Griffonul Albastru de Gasconia nu a fost niciodată o rasă populară și a rămas predominant într-un cerc restrâns de vânători francezi. În anii 1970, rasa s-a aflat la un pas de dispariție, populația sa scăzând drastic. Doar datorită eforturilor unor pasionați devotați, conduși de Alain Fournier-Amas-Bielle, rasa a fost salvată. Astăzi, Griffonul Albastru de Gasconia rămâne rar, dar populația sa este stabilă, deși mică, și este menținută în principal în Franța.

Standardul rasei și aspectul exterior

Griffonul Albastru de Gasconia este un câine de talie medie, cu o construcție puternică, dar nu greoaie, dând impresia unei animale rezistente și agile. Aspectul său combină trăsăturile unui copoi și ale unui griffon, creând o imagine armonioasă și funcțională.

1. Capul: Lung, dar nu prea lat. Craniul ușor bombat, stopul (trecerea de la frunte la bot) slab marcat. Botul drept sau ușor curbat, aproximativ egal cu lungimea craniului.
2. Nasul: Trufa nazală mare, bine dezvoltată, obligatoriu de culoare neagră.
3. Ochii: Ovali, de culoare castaniu închis. Privirea este vie, vigilentă și inteligentă. Ochii sunt acoperiți de sprâncene dese, zbârlite, care însă nu ar trebui să-i acopere.
4. Urechile: Tipice pentru un copoi – subțiri, flexibile, rulate în formă de tub. Prinse jos, la nivelul ochilor, și atârnă, fără să ajungă la vârful nasului.
5. Corpul: Cu aspect rustic, „țărănesc”. Gâtul lung, cu o gușă mică. Spatele puternic și drept. Zona lombară bine dezvoltată, musculoasă. Pieptul lung, de lățime medie, cu coaste moderat rotunjite.
6. Coada: Destul de groasă la bază, se subțiază spre vârf. Câinele o poartă în formă de sabie. Coada este bine acoperită cu păr.
7. Membrele: Puternice, cu mușchi bine dezvoltați. Lăbuțele sunt ovale („de iepure”), cu pernuțe negre dure și degete strânse.
8. Blana: O trăsătură foarte caracteristică. Este aspră, zbârlită și dreaptă, cu o lungime de aproximativ 5 cm. Pe cap, blana este mai scurtă, formând sprâncene, mustăți și barbă expresive.
9. Culoarea: Principala „carte de vizită” a rasei. Culoarea este oficial descrisă ca „în întregime pătată cu negru pe fond alb”, ceea ce dă un efect de culoare albastru-cenușie. Sunt posibile pete negre de diferite dimensiuni. Deasupra ochilor, pe obraji, buze, partea interioară a urechilor și pe membre, există pete cafenii sau cupru. Două pete simetrice deasupra ochilor creează efectul de „patru ochi”.