Istoria originii rasei drever
Istoria dreverului nu se pierde în negura secolelor, precum cea a multor alte rase de vânătoare, dar este un exemplu elocvent de selecție direcționată pentru condiții specifice. Totul a început la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Vânătorii suedezi aveau nevoie de un câine suficient de scund pentru a nu speria vânatul mare (în special căprioarele), dar care să aibă, în același timp, rezistența, mirosul excelent și lătratul puternic al unui ogar de talie mare. Câinele ideal s-a dovedit a fi Basset-ul westfalian, importat din Germania în anii 1910.
Acești câini germani au stat la baza noii rase. Au fost încrucișați activ cu ogarii suedezi locali, în încercarea de a consolida trăsăturile dorite: statura scundă, scheletul robust și rezistența. La început, acești câini erau numiți simplu „dachsbracke”, un termen german care se traduce prin „ogarul asemănător cu teckelul”. Însă, cu timpul, linia suedeză s-a diferențiat atât de mult de strămoșii săi germani, încât a apărut nevoia unei denumiri proprii.
În 1947 a fost propus numele de „Drever”, care provine de la cuvântul suedez „driva”, ce descrie o tactică specifică de vânătoare – împingerea lentă a vânatului spre vânător, cu lătrat constant. Acest nume reflecta perfect esența muncii câinelui. În 1949 a fost înființat primul club al rasei în Suedia, iar în 1953, Federația Chinologică Internațională (FCI) a recunoscut oficial dreverul ca o rasă suedeză independentă. Astăzi, dreverul este una dintre cele mai populare rase de vânătoare din Suedia, Norvegia și Finlanda, dar rămâne destul de rară în afara Scandinaviei.
Cum arată dreverul: standard și înfățișare
Înfațișarea dreverului este o întruchipare a funcționalității. El arată ca un câine puternic, alungit, cu un corp musculos pe picioare scurte. Aspectul său impune o impresie de forță și rezistență, nu de eleganță. Raportul dintre înălțimea la greabăn și lungimea corpului este de aproximativ 1 la 1.6.
- Capul: Destul de mare și lung, se îngustează ușor spre nas. Craniul este ușor convex. Stopul (trecerea de la frunte la bot) este abia perceptibil.
- Botul: Bine dezvoltat, nu este ascuțit. Nasul are o trufă neagră mare, cu nări bine deschise.
- Ochii: De formă ovală, de culoare maro închis. Privirea este calmă, expresivă și inteligentă.
- Urechile: Prinse relativ jos, de lungime medie, late. Atârnă, aderând strâns la obraji, iar vârfurile lor sunt rotunjite.
- Corpul: Foarte alungit. Gâtul este lung, musculos, fără salbă. Spatele este drept și puternic, iar crupa este lată. Pieptul este bine dezvoltat, oval, punctul său inferior fiind mult sub coate. Abdomenul este ușor ridicat.
- Coada: Lungă, groasă la bază. În repaus, câinele o ține lăsată, iar în mișcare nu o ridică mai sus de linia spatelui.
- Membrele: Scurte, puternice, cu un schelet robust. Membrele anterioare sunt perfect drepte, văzute din față. Lăbuțele sunt solide, compacte, cu pernuțe dense.
- Blana și culoarea: Blana este scurtă, deasă, aspră și aderă strâns la corp. Pe cap, urechi și partea inferioară a picioarelor este și mai scurtă. Subpărul este bine dezvoltat, ceea ce protejează câinele în condiții meteo severe. Culoarea poate fi oricare, dar obligatoriu cu pete albe. Cele mai comune variante sunt: roșu-alb, negru-alb și tricolor (negru-roșu-alb). Petele albe trebuie să fie vizibile clar din toate părțile (pe bot, gât, piept, vârful cozii și labe).
