Trei standarde — trei câini diferiți pe hârtie
Chinul Japonez e un exemplu rar de rasă la care registrele principale nu se despart în amănunte, ci în descrierea unor trăsături vizibile. Divergențele de mai jos sunt luate din textele standardelor în vigoare, nu din repovestiri.
| Trăsătura | FCI (standard nr. 206) | AKC | Standardul britanic |
|---|---|---|---|
| Urechile | Lungi, triunghiulare, căzute, larg depărtate | Căzute, mici, în formă de V, inserate puțin sub linia craniului | Mici, în formă de V, sus pe cap, purtate ușor înainte |
| Ochii | Mari, dar „fără exagerare", rotunzi, larg depărtați | Mari, rotunzi; albul vizibil în unghiurile interne e numit trăsătură de rasă | Moderat de mari, mărimea trebuie să fie proporțională cu craniul; îndreptați înainte |
| Mușcătura | Se dorește în clește; forfecuța și prognatismul sunt admise, retrognatismul e defect | Maxilar lat, ușor prognat | Se dorește în clește sau ușor prognată |
| Tricolorul | Defect descalificator | Culoare admisă (negru și alb cu focuri) | Inadmisibil |
| Talia | Înălțime: masculii aproximativ 25 cm | Înălțime: ideal 8–11 inch | Greutate: ideal 1,8–3,2 kg, înălțimea nu se normează |
Cea mai izbitoare divergență e tricolorul. Un câine negru cu alb și cu focuri pe sprâncene, pe obraji și în interiorul urechilor e, în ringul american, un reprezentant normal al rasei, iar în sistemul FCI același câine se descalifică. Nu e greșeala unuia dintre registre și nici un text „învechit": sunt două reprezentări diferite despre cum trebuie să arate rasa, care coexistă de zeci de ani.
A doua divergență e mai fină, dar mai grăitoare. FCI scrie despre ochi „mari, fără exagerare", standardul britanic cere ca mărimea ochiului să fie proporțională cu craniul, iar cel american numește, dimpotrivă, albul vizibil din unghiurile interne o trăsătură de rasă, care dă o expresie „mirată". Ce e într-un text particularitate, în altul e limitat cu prudență. Pentru o rasă cu ochii proeminenți nu e o dispută abstractă: un glob ocular care iese mai mult din orbită e mai prost apărat de pleoape.
În standardul AKC există și un pasaj care aproape nu se mai găsește nicăieri: arbitrilor li se spune direct că Chinul Japonez e foarte sensibil la controlul dentiției și că, dacă ezită câinele, mușcătura trebuie arătată de handler. O rasă pentru al cărei raport cu mâinile străine s-a introdus anume o clauză în textul oficial e o raritate.
Originea: documentul, poziția registrului și legenda
Istoria Chinului se citește cel mai bine în trei straturi, fiindcă ele sunt mereu amestecate.
Primul strat — ce scrie în standardul FCI. Nota istorică afirmă: după documente vechi se presupune că strămoșii Chinului au fost dăruiți curții japoneze în anul 732 de conducătorii Coreei din epoca Silla; în secolul următor câini de acest tip ar fi ajuns în Japonia în număr mare, aduși și de solii trimiși în China și în statul nord-coreean Bohai. Sub domnia shogunului Tsunayoshi Tokugawa rasa era ținută ca un câine de apartament în castelul Edo. Apoi standardul dă două date ale plecării spre Occident: 1613, când căpitanul britanic Searles a adus un Chin în Anglia, și 1853, când comodorul american Perry a adus câțiva câini în Statele Unite, doi dintre ei fiind dăruiți reginei Victoria. Din 1868 Chinul a devenit câinele de apartament la modă printre doamnele din lumea bună.
Al doilea strat — ce este această notă. Partea istorică a unui standard e poziția unui registru, nu un fapt stabilit. Ea începe singură cu „se presupune" și nu spune la ce documente vechi se referă. Pentru un text chinologic e un ton obișnuit, dar citat trebuie ca poziție a FCI, nu ca arheologie.
Al treilea strat — povestirile care nu intră în standard. Aici aparțin istoriile despre pedeapsa cu moartea pentru deținerea unui Chin, despre coliviile aurite de bambus și slujitorii cu evantaie. Ele trăiesc în descrierile populare ale rasei și migrează din text în text, dar în spatele lor nu stă o sursă verificabilă. Nu le repetăm ca fapt.
Despre nume. În japoneză rasa se scrie cu un singur caracter: 狆. Interpretarea răspândită în textele europene, „chin = giuvaier", e o etimologie populară, nu un articol de dicționar, așa că o dăm doar ca versiune curentă. În engleză rasa s-a numit multă vreme Japanese Spaniel — și exact sub acest nume apare în cele mai timpurii descrieri științifice ale bolii sale ereditare. FCI folosește astăzi forma scurtă Chin, iar Japanese Chin o pune în paranteză.
Gangliozidoza GM2: istoria unui diagnostic
Aceasta e cea mai interesantă și mai utilă pagină genetică a rasei, iar ea s-a desfășurat pe aproape patruzeci de ani.
1985. În revista Acta Neuropathologica a fost descris un câine de doi ani din rasa numită atunci Japanese Spaniel, cu neurodegenerare progresivă. În neuroni se acumula gangliozidul GM2 — și, în același timp, activitatea totală a enzimei beta-hexozaminidaza în eprubetă nu era scăzută, ci crescută. Autorii au numit asta un paradox.
1987. O analiză biochimică din Journal of Neurochemistry a arătat că activitatea enzimei în creierul câinelui afectat era de aproximativ 12 ori mai mare decât normalul, iar față de alt substrat — doar de patru ori. Concluzia grupului de atunci: nu enzima însăși e de vină, ci proteina activatoare, deci e vorba de analogul variantei umane rare AB. Rasa a rămas în îndreptare cu acest diagnostic mai bine de un sfert de secol.
2013. Două lucrări independente au schimbat tabloul. Un grup din Molecular Genetics and Metabolism a secvențiat la Chinii bolnavi gena activatorului — și nu a găsit acolo decât polimorfisme neutre. A verificat atunci gena HEXA și a descoperit substituția homozigotă c.967G>A, care duce la înlocuirea aminoacidică p.E323K. Poziția 323 ține de centrul catalitic al enzimei, deci substituția presupune pierderea completă a activității. În același an, Journal of Veterinary Internal Medicine publica prima descriere a imaginii de rezonanță magnetică a bolii la doi Chini Japonezi.
Cauzalitatea variantei nu a fost verificată doar pe câini bolnavi: dintre 128 de Chini Japonezi sănătoși și 92 de câini din alte rase testați de autori, niciunul nu era homozigot pentru această variantă.
2024. Registrul internațional al caracterelor ereditare la animale, OMIA, a mutat oficial înregistrarea despre Chinul Japonez din secțiunea „varianta AB„ în secțiunea „gangliozidoză GM2, tip I (varianta B)” — adică la analogul canin al bolii Tay-Sachs. În această înregistrare Chinul Japonez figurează ca unica rasă de câini.
Ce contează din asta pentru stăpân. Întâi, transmiterea e autozomal recesivă: se îmbolnăvește doar câinele care a primit varianta defectă de la ambii părinți, iar purtătorii sunt sănătoși la vedere. Apoi, după descrierea registrului, boala începe la vârsta de unu până la doi ani și se manifestă prin ataxie cerebeloasă progresivă, schimbarea comportamentului și scăderea vederii; evoluția e progresivă. Și, cel mai important practic, tocmai această boală arată la testul standard o activitate enzimatică normală sau chiar crescută. Analiza enzimatică induce deci în eroare, iar purtătorul de câinele liber nu-l poate deosebi din principiu. Singura cale e testul ADN pentru varianta concretă; despre existența lui și despre efectuarea lui la părinții puiului întreabă crescătorul direct.
