Istoria rasei: de la kobe-terrier la nihon teria
Istoria terrierului japonez este un exemplu unic al modului în care rasele de câini occidentale, odată ajunse în Est, s-au transformat în ceva complet nou și original. Deși primele mențiuni despre câini mici, asemănători terrierilor, în Japonia datează din secolul al XVII-lea, când comercianții olandezi și englezi îi aduceau pe corăbiile lor în portul Nagasaki, adevărata dezvoltare a rasei a început mult mai târziu.
Se crede că strămoșii modernului nihon teria sunt foxterrierii cu păr neted, aduși în Japonia în anii 1700. Acești câini au fost încrucișați cu rase locale mici, ceea ce a dus la apariția așa-numiților „kobe-terrieri” sau „mikado-terrieri”. Erau câini de companie mici, eleganți, care au devenit populari în rândul clasei înstărite din orașele portuare Kobe și Yokohama. Ei îndeplineau rolul de „câini de cameră”, nu de vânători, ceea ce era neobișnuit pentru terrierii acelor vremuri.
Creșterea planificată și țintită a rasei a început abia în jurul anului 1920. Pasionații au căutat să stabilizeze tipul, să-l facă mai rafinat și elegant. Se crede că, pentru a îmbunătăți rasa, la „kobe-terrieri” a fost adăugat sângele unor rase precum foxterrierul cu păr neted și, posibil, english toy terrierul, ceea ce le-a conferit coloritul tricolor distinctiv al capului și statura subțire. În 1930, Kennel Club-ul japonez a recunoscut oficial rasa sub numele „Nihon Teria”.
Al Doilea Război Mondial a fost o lovitură devastatoare pentru rasă, la fel ca pentru multe altele din întreaga lume. Populația de terrieri japonezi a ajuns la un pas de dispariție. Doar datorită eforturilor câtorva crescători devotați, rasa a putut fi salvată. Recunoașterea internațională a venit mult mai târziu – Federația Chinologică Internațională (FCI) a recunoscut terrierul japonez temporar în 1973, iar recunoașterea completă a avut loc abia în 1998. Astăzi, terrierul japonez rămâne o rasă extrem de rară chiar și în țara sa de origine, iar a-l găsi în afara Japoniei este o mare șansă.
Standardul rasei și aspectul exterior al terrierului japonez
Terrierul japonez este un câine mic, compact, dar foarte elegant, cu linii clare și o statură proporțională. Aspectul său combină vivacitatea unui terrier și finețea unei rase toy.
- Aspect general: Câine compact, echilibrat, cu o construcție pătrată. Musculatura este bine dezvoltată, dar uscată, ceea ce creează impresia de lejeritate și viteză.
- Cap: Craniul este plat și îngust. Trecerea de la frunte la bot (stop) este abia perceptibilă. Botul este drept, se îngustează spre nasul negru. Buzele sunt subțiri, strâns lipite. Mușcătura este în foarfecă, dinții sunt puternici și albi.
- Ochi: De mărime medie, de formă ovală, de culoare maro închis. Expresia ochilor este foarte vie, inteligentă și curioasă.
- Urechi: Prinse sus, mici, de formă V, subțiri. Atârnă pe cartilagii în față, lipite de tâmple.
- Gât: De lungime medie, puternic, fără falduri, trecând lin în greabăn.
- Corp: Greabănul este înalt. Spatele este scurt și puternic. Laba este ușor convexă. Pieptul este adânc, dar nu prea lat. Abdomenul este bine ridicat, creând o siluetă elegantă.
- Coada: De grosime medie, tradițional se scurtează la a 3-a sau a 4-a vertebră. Este ținută vertical sau ușor curbată peste spate.
- Membre: Membrele anterioare sunt drepte, cu osatură uscată. Cele posterioare – cu mușchi bine dezvoltați și unghiuri pronunțate ale articulațiilor jaretului. Lăbuțele sunt compacte, „de pisică”, cu gheare puternice (de preferat de culoare închisă).
- Blana și culoarea: Blana este foarte scurtă (aproximativ 2 mm), netedă, densă și lucioasă. Coloritul este cea mai caracteristică trăsătură a rasei. Corpul este predominant alb cu pete negre, negru-maronii sau roșii-maronii. Capul este întotdeauna negru, cu pete roșii-maronii pe obraji, deasupra ochilor și pe partea interioară a urechilor.
