Caracter, temperament și viața în familie
Standardul FCI descrie temperamentul reținut și exact: caracterul seamănă cu al schnauzerului, dar e determinat de comportamentul unui câine mic, iar inteligența, neînfricarea, rezistența și vigilența fac din pitic un câine de casă plăcut, paznic și companion, care poate fi ținut fără probleme chiar și într-un apartament mic. Britanicii, mai scurt: vigilent, de încredere, inteligent, înainte de toate câine de companie.
În practică vrea să fie prezent în tot: rareori stă întins în altă cameră, ci merge după om la bucătărie, la baie, la ușă. Spre deosebire de spitzii germani — spitzul german mijlociu sau spitzul german mare —, care păstrează mai des distanța, schnauzerul caută participare, nu vecinătate.
Important: vigilența pe care standardul o numește trăsătură de rasă se exprimă zilnic prin voce. Nu e defect de educație, ci însușirea pentru care rasa a fost selecționată. Se poate gestiona; anula, nu.
Copiii. Piticul suportă jocul gălăgios și participă bucuros, ceea ce nu anulează regula obișnuită: interacțiunea unui copil mic cu un câine de orice rasă se face sub supravegherea unui adult, iar câinele trebuie să aibă un loc în care copilul nu intră.
Pisicile și animalele mici. Cu pisica din aceeași casă se înțelege mai des decât se ceartă. Cu hamsterii, șobolanii și porcușorii de Guineea e altfel: rasa vine din câini mici de fermă, a căror muncă era stârpirea rozătoarelor din grajduri. A conta că instinctul „nu se va declanșa” nu e prudent — mai sigur e să separați fizic animalele.
Dresaj, socializare și efort
Schnauzerul pitic învață repede — și la fel de repede învață ce nu l-ați învățat. Verifică dacă o comandă chiar e obligatorie, nu din încăpățânare, ci fiindcă citește bine consecvența.
Despre faimosul „clasament al inteligenței” merită vorbit cinstit. În clasificarea lui Stanley Coren, schnauzerul pitic ocupă poziția 12, în grupa „câini de lucru excelenți”, pentru care se declară însușirea unei comenzi noi în 5–15 repetări. Fără două corecții, cifra induce în eroare. Întâi, 5–15 repetări descriu întreaga grupă, nu o măsurătoare a piticului: acolo sunt zeci de rase. Apoi, clasamentul stă pe un sondaj în rândul arbitrilor de obediență, nu pe un test cognitiv, iar autorul măsoară cu el doar varietatea „de lucru și de ascultare” a inteligenței. Poziția 12 spune ceva despre conductibilitatea previzibilă pe teren, nu despre istețime.
Socializarea. Perioada cea mai importantă sunt primele luni. Vigilența de rasă, fără experiență, se transformă în lătrat la tot ce mișcă: bicicliști, alergători, câini străini. Sarcina nu e „să-l obișnuiți să nu se teamă”, ci să adunați o bancă de impresii liniștite — suprafețe, mijloace de transport, liftul, strada zgomotoasă, câini prietenoși de mărimi diferite —, fiecare terminată neutru sau plăcut.
Lătratul. Nu îl veți elimina complet — e chiar vigilența pentru care rasa e apreciată. Ce funcționează: comanda „Liniște” învățată separat de situație, întărirea nu a tăcerii „în general”, ci a pauzei concrete de după semnal, plus eliminarea declanșatorului — de pildă, blocarea vederii spre fereastra care dă către intrarea în bloc.
Răbdarea. Exercițiile de așteptare („Locul”, „Așteaptă”) sunt, pentru un câine coleric, mai utile decât trucurile noi: îi dau ce îi lipsește — priceperea de a nu face nimic. Se începe de la secunde și se prelungește treptat.
Efortul. Compact nu înseamnă nevoi mici. Schnauzerii pitici lucrează bine în sporturile canine care cer viteză și precizie — agility, obediență, jocuri de miros. Munca olfactivă e convenabilă la bloc: căutarea recompensei în iarbă sau prin cutii obosește câinele mai tare decât o jumătate de oră de alergare și nu cere spațiu.
Ce nu funcționează e asprimea: un câine care a decis că lângă om e periculos să greșești nu devine mai ascultător, ci mai precaut și mai lent la învățare.
