Istoria rasei: de la vikingi până în prezent
Istoria Buhundului Norvegian își are rădăcinile în antichitatea profundă, împletindu-se cu istoria vikingilor. Strămoșii câinilor din această rasă au fost tovarăși loiali ai navigatorilor și războinicilor scandinavi. Despre acest lucru mărturisesc numeroasele descoperiri arheologice. Cea mai semnificativă dovadă o reprezintă săpăturile corabiei Gokstad (Gokstad ship), descoperite de arheologi în 1880 în Norvegia. Acest mormânt datează aproximativ din anul 900 d.Hr. Împreună cu regele viking și diverse ustensile, au fost găsite scheletele a șase câini de dimensiuni diferite. Oamenii de știință chinologi și arheozoologii, după ce au analizat oasele, au stabilit că o parte din aceste schelete aparțin strămoșilor direcți ai Buhundului modern.
Crescătorii de câini susțin că Buhundul Norvegian modern a păstrat fenotipul acelor câini străvechi aproape neschimbat. Câinii ajutau de mult timp localnicii în gospodărie: păzeau locuințele de răufăcători, protejau animalele de atacurile sălbăticiunilor, transportau încărcături mici în perioada de iarnă, iar uneori chiar ajutau la vânarea urșilor și lupilor, lucrând în haită. Tocmai universalitatea i-a făcut de neînlocuit în condițiile climei aspre norvegiene.
„Buhund Norvegian” au început să fie numiți oficial acești câini de fermă mult mai târziu. Primele mențiuni documentate sub acest nume datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, mai exact din 1698. Cuvântul „buhund” în traducere înseamnă ceva de genul „câine de casă sau de fermă”, ceea ce descrie perfect menirea lor. Nu erau strict specializați, ca de exemplu ogarii, ci făceau tot ce era nevoie pentru fermier „aici și acum”.
Sistematizarea rasei a început abia în secolul al XX-lea. Acești câini au devenit populari datorită eforturilor lui John Sæland, care este considerat părintele Buhundului modern. El a început selecția direcționată a celor mai buni reprezentanți pentru expoziții și reproducere. În anii '20 ai secolului trecut a fost organizată prima expoziție dedicată câinilor din această rasă, care a avut loc în Jæren - regiunea unde rasa s-a păstrat în cea mai pură formă. În 1939, iubitorii rasei și-au creat propriul club național. Iar în 1943, în ciuda războiului, rasa a primit recunoașterea oficială internațională.
Merită menționat că în formarea raselor scandinave se observă o strânsă legătură genetică. De exemplu, Buhundul are trăsături comune cu alte rase nordice. Este o rudă apropiată a Lapphund-ului Suedez, care îndeplinea funcții similare în Suedia vecină, deși Lapphund-ul este istoric mai mult asociat cu creșterea renilor de către populația sami.
În anii '80, Buhundul a fost adus în SUA, unde și-a găsit de asemenea admiratori. Astăzi, acești câini nu sunt foarte numeroși în lume, dar cuceresc tot mai mult inimile locuitorilor din alte țări prin sinceritatea și energia lor, în timp ce pentru norvegieni acești câini au devenit deja o adevărată comoară populară și un simbol al identității naționale.
Cum arată Buhundul Norvegian: descriere detaliată a exteriorului
Buhundul Norvegian este un spitz tipic: puțin mai mic decât media, compact, cu format pătrat, cu capul ridicat mândru și coada încolăcită. Aspectul său emană vigilență și energie. Nu are grosolănie sau greutate excesivă, este un atlet creat pentru rezistență, nu pentru luptă de forță.
Capul și botul
Capul are formă de pană, curat, fără pliuri excesive de piele, cu o frunte destul de lată și plată. Trecerea de la frunte la bot (stopul) este bine definită, dar nu bruscă. Botul este destul de scurt, se îngustează treptat spre trufă, dar nu trebuie să fie ascuțit sau „de vulpe” în sens negativ. Puntea nazală este dreaptă. Trufa (nasul) este întotdeauna neagră.
Ochii sunt oglinda sufletului Buhundului. Sunt destul de mari, de formă ovală, de o culoare cât mai închisă posibil. Privirea este inteligentă, vie și curajoasă. Pleoapele sunt negre și se închid etanș. Urechile sunt prinse sus, de mărime medie, ridicate, de formă triunghiulară, cu vârfurile ascuțite. Sunt foarte mobile și reacționează instantaneu la orice sunet, întorcându-se ca niște radare.
Corpul și membrele
Gâtul este puternic, de lungime medie, fără fanon, purtând capul cu mândrie. Corpul este compact și „bine legat”. Spatele este scurt și puternic, drept. Cutia toracică este adâncă, cu coaste bine curbate, ceea ce asigură un volum pulmonar suficient pentru alergare îndelungată. Membrele sunt drepte, paralele între ele, cu o musculatură bine dezvoltată și o structură osoasă solidă. Unghiurile articulațiilor sunt moderate, ceea ce permite câinelui să se miște ușor și economic.
Labele sunt compacte, de formă ovală, cu degetele strânse („labă de pisică”). Coada este prinsă sus, strâns încolăcită într-un inel, purtată pe spate, dar nu pe o parte. Este acoperită cu păr des, ceea ce o face să semene cu un pompon.
Blana și culoarea
Blana este dublă, ceea ce este tipic pentru rasele nordice. Firul de păr protector este aspru, des și stă lipit de corp. Subpărul este moale, foarte dens și pufos, ca vata. Această structură a blănii protejează excelent câinele de ploaie, zăpadă și vântul pătrunzător. Pe cap și pe partea din față a picioarelor părul este mai scurt, pe gât, piept și partea posterioară a coapselor („pantaloni”) este mai lung, formând un guler. Năpârlirea la această rasă este abundentă, în special primăvara și toamna.
Conform standardului, sunt admise următoarele culori:
- Culoarea grâului (Wheaten): De la roșcat deschis (aproape bej) până la roșu-gălbui. Se admite și chiar este binevenită prezența vârfurilor închise la culoare ale părului (așa-numita culoare „zibelină”), dar tonul de bază trebuie să fie curat. Este posibilă o mască închisă pe bot.
- Negru (Black): Predominant o singură culoare, negru profund, fără nuanță maronie (deși la soare subpărul poate avea reflexe de bronz).
Petele albe de dimensiuni mici pe piept, gât (o dungă îngustă) și labe sunt admise, dar o cantitate mare de alb este considerată un defect. Vizual, oamenii neexperimentați pot confunda Buhundul de culoarea grâului cu Câinele Islandez, deoarece au rădăcini comune și un tip de blană similar, totuși islandezii sunt de obicei puțin mai mici și au culori mai variate.
