Pomeranian — Istorie și standard

Istoria originii pomeranianului

Istoria pomeranianului își are rădăcinile adânc în secole și este strâns legată de dezvoltarea câinilor de tip spitz în Europa. Se crede că strămoșii tuturor spitz-ilor, inclusiv pomeranianul, sunt vechii câini de turbă (Canis familiaris palustris Rütimeyer), ale căror rămășițe au fost găsite pe teritoriul Elveției și în apropierea lacului Ladoga, datând din epoca de piatră. Imagini ale unor câini asemănători cu spitz-ii moderni apar pe artefacte din Grecia Antică și Roma, ceea ce demonstrează istoria lor îndelungată.

De-a lungul Evului Mediu, câinii de tip spitz au fost răspândiți în Asia, Africa și Europa. Au câștigat o popularitate deosebită în Europa de Nord, în special în Germania, Olanda, Danemarca și țările baltice. Aici a avut loc formarea raselor moderne de spitz. Reprezentanții mai mari erau folosiți ca paznici pentru curți, nave și clădiri agricole, datorită vigilenței și lătratului lor puternic. Există o teorie conform căreia spitz-ii mari s-ar fi putut încrucișa cu husky-ii nordici, o ipoteză susținută de asemănarea lor fizică. De asemenea, nu este exclusă o legătură cu ciobăneștii europeni.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, spitz-ii de talie mică au devenit unii dintre cei mai populari câini de companie din Europa. Aceștia erau adesea ținuți ca animale de companie de către nobilime și aristocrație. Personalități istorice celebre, precum compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart, scriitorul Jean Paul, împărăteasa Ecaterina a II-a, regina Maria Antoaneta, Joséphine de Beauharnais și scriitorul Émile Zola, erau mari admiratori ai acestor câini fermecători.

Germania: patria spitz-ilor moderni

Patria modernă a rasei este considerată Germania, și anume regiunea istorică Pomerania (de aici și numele „pomeranian”), care se afla pe coasta Mării Baltice (astăzi teritorii ale Germaniei și Poloniei). Prima mențiune a numelui „Spitzhund” datează din anul 1450, în districtul Rinului de Jos. Din secolul al XVIII-lea a început o muncă de selecție intensivă. Diferite regiuni ale Germaniei s-au specializat în creșterea spitz-ilor cu anumite culori:

• Spitz-ii albi: Pomerania și Eberswalde.
• Spitz-ii gri (Wolfspitz/Keeshond): De-a lungul Rinului (Düsseldorf, Aachen, Krefeld).
• Spitz-ii negri: Württemberg (folosiți pentru paza viilor).

Inițial, spitz-ii erau predominant câini de lucru, dar cu timpul, au fost observați de nobilime și au devenit populari ca animale de companie de interior. Exemplarele mici, cu o greutate de 5–7 kg, erau deosebit de apreciate.

Rolul Angliei și al Reginei Victoria

Odată ajunși în Anglia, spitz-ii au câștigat și mai multă popularitate, mai ales în timpul domniei Reginei Victoria (1837–1901). Regina a fost o mare iubitoare a rasei, mai ales după ce a adus câțiva pomeranieni din Florența (Italia) în 1888. Favoritul ei era un mic spitz pomeranian pe nume Marco, care cântărea aproximativ 5.4 kg (mult mai mult decât standardele moderne). Datorită aprecierii regale, rasa a devenit extrem de la modă în rândul aristocrației engleze. Tot în Anglia a început munca activă de miniaturizare a rasei și de dezvoltare a diverselor culori, în special portocaliu și nisipiu.

În 1891 a fost înființat Clubul Englez al Pomeranienilor, care a elaborat primul standard al rasei. Câinii au fost împărțiți în două categorii: sub 2.5 kg și peste 2.5 kg. Până în 1915, clubul a admis la expoziții câini cu o greutate maximă de 3.6 kg. Acești câini au primit denumirea de „Spitz Pomeranian al Reginei Victoria”. Pomeranianii moderni de tip englezesc se caracterizează adesea printr-o statură mai mică, o osatură mai ușoară și o blană foarte voluminoasă, moale, cu mult subpăr. Capetele lor au un „baby-face” distinct, cu boturi foarte scurte și urechi mici.

Pomeranianul în America

La sfârșitul secolului al XIX-lea, spitz-ii germani (predominant albi) au ajuns în America, unde varietatea lor mai mare a devenit cunoscută sub numele de „American Eskimo Dog” (a nu se confunda cu pomeranianul). Pomeranianul ca rasă separată a fost recunoscut de American Kennel Club (AKC) în 1900, iar standardul său a fost publicat. În 1909 a fost fondat oficial American Pomeranian Club, care în 1911 a organizat prima sa expoziție specializată.

Astăzi, tipul american de pomeranian este considerat unul dintre cele mai prestigioase din lume. Acești câini se caracterizează printr-o construcție solidă, compactă, o osatură bună, sunt destul de „grei” pentru statura lor mică și au mișcări excelente, libere. Blana este foarte deasă, cu culori intense. Capul este adesea descris ca fiind de tip „ursuleț” – cu un bot scurt, dar nu aplatizat, urechi foarte mici, aproape insesizabile, și ochi expresivi. Pregătirea unor astfel de câini pentru expoziții necesită o mare măiestrie din partea groomer-ului.

Dezvoltarea rasei în alte țări

În Franța, spitz-ii pitici (Loulou de Poméranie) pot fi ceva mai mari și cu o construcție mai ușoară, amintind de câinii din anii trecuți. Ei au adesea un bot mai lung și mai ascuțit („tip vulpe”) și urechi mai mari, deși așezate corect. Blana poate avea un subpăr mai puțin dezvoltat, ceea ce face „gulerașul” mai puțin pufos. Stilul francez de grooming adesea presupune un aspect mai natural, fără a rotunji puternic urechile și labele.

În Germania, patria rasei, în 1899 a fost creată asociația „Deutscher Spitz” (Verein für Deutsche Spitze), care a elaborat standardele pentru spitz-ii de diverse mărimi și culori. Pomeranianii germani moderni (Zwergspitz) sunt adesea similari cu cei francezi, dar de obicei au o osatură mai puternică și mișcări mai corecte, datorită unghiurilor bune ale membrelor. Așezarea capului și a cozii corespunde standardului.

Cum arată un pomeranian: standard și aspect

Pomeranianul este o întruchipare a eleganței și a agilității într-un format miniatural. Aspectul său atrage imediat atenția datorită blănii duble și luxuriante, care stă aproape perpendicular pe corp, creând impresia unui ghemotoc pufos. Este un câine de companie tipic de interior, care nu este adaptat pentru a trăi afară.

Principalele trăsături ale exteriorului:

• Mărimea: Compactă. Înălțimea la greabăn conform standardului FCI este de 20 cm ± 2 cm (adică de la 18 la 22 cm). Câinii sub 18 cm nu sunt de dorit. Greutatea trebuie să corespundă înălțimii, de obicei variind de la 1.4 la 3.5 kg.
• Proporții: Raportul dintre înălțimea la greabăn și lungimea corpului este de 1:1, ceea ce îi conferă câinelui o formă pătrată.
• Capul: De mărime medie, de formă conică, privit de sus, amintind de o vulpe. Craniul se îngustează treptat spre vârful nasului. Stopul (tranziția de la frunte la bot) este moderat pronunțat, nu brusc.
• Botul: Nu este prea lung, proporțional cu craniul (aproximativ 2:3). Buzele sunt strânse, de culoare neagră (la spitz-ii maro – maro). Maxilarele sunt bine dezvoltate, cu o mușcătură în foarfecă (se acceptă și cea dreaptă).
• Nasul: Mic, rotund, de un negru pur (la cei maro – maro închis).
• Ochii: De mărime medie, în formă de migdală, ușor oblici, de culoare închisă. Pleoapele sunt negre (la cei maro – maro închis). Expresia ochilor este plină de viață și inteligentă.
• Urechile: Mici, așezate sus, relativ apropiate una de alta, de formă triunghiulară, ascuțite, întotdeauna purtate vertical.
• Gâtul: De lungime medie, lat la bază, ușor arcuit, fără guler, acoperit de o blană deasă care formează un guleraș bogat.
• Corpul: Linia superioară trece lin într-un spate scurt și drept. Greabănul este pronunțat. Șalele sunt scurte, late și puternice. Crupa este lată, scurtă, nu înclinată. Pieptul este adânc, bine dezvoltat, iar partea din față iese în evidență. Abdomenul este moderat strâns.
• Coada: Așezată sus, de lungime medie, foarte bogat acoperită cu păr, aruncată în buclă peste spate și strâns lipită de el.
• Membrele: Anterioare – drepte, cu o osatură puternică, paralele. Umerii sunt musculoși, coatele sunt lipite de piept. Posterioare – musculoase, cu unghiuri moderate ale articulațiilor, jaretul coborât, paralele. Labele sunt mici, rotunde, „de pisică”, cu degetele strâns unite. Ghearele și pernuțele sunt negre (la cei maro – maro).
• Mișcări: Libere, cursive, elastice, cu o bună propulsie a membrelor posterioare.

Blana și culorile pomeranianului

Blana este principala podoabă a pomeranianului. Este dublă: părul de acoperire lung, drept, relativ aspru la atingere și un subpăr scurt, des, ca de bumbac. Subpărul este cel care ridică părul de acoperire, conferind câinelui volumul caracteristic. Pe cap, urechi, partea anterioară a membrelor și labe, blana este scurtă și catifelată. Restul corpului este acoperit de o blană lungă și deasă. La gât și pe umeri formează un „guleraș” bogat, pe partea posterioară a membrelor anterioare – franjuri, pe membrele posterioare, de la crupă până la jaret, sunt „pantaloni” bogați, iar coada este acoperită cu păr foarte lung.

Culorile pomeranienilor sunt foarte diverse. Standardul FCI pentru Zwergspitz recunoaște următoarele variante:

• Negru: Subpărul și pielea trebuie să fie, de asemenea, închise la culoare. Culoarea este un negru lucios, fără pete albe sau de altă culoare.
• Maro: O culoare maro închisă uniformă.
• Alb: Alb pur, fără nuanțe gălbui, mai ales pe urechi.
• Portocaliu: O culoare uniformă, de intensitate medie.
• Gri-vălurat (gri-lup): Un gri-argintiu cu vârfuri de păr negre. Botul și urechile sunt închise la culoare. În jurul ochilor există un desen caracteristic (ca niște „ochelari”). Coama și „pantalonii” sunt mai deschise la culoare.
• Crem: De la bej deschis la crem intens.
• Crem-sable: Baza crem cu vârfuri de păr închise la culoare (sable).
• Portocaliu-sable: Baza portocalie cu vârfuri închise.
• Negru-arămui: Culoare de bază neagră cu pete roșcate sau arămii clare deasupra ochilor, pe bot, gât, piept, membre și sub coadă.
• Pătat: Culoarea de bază este albă. Pete negre, maro, gri sau portocalii sunt distribuite uniform pe tot corpul.
• Albastru: O culoare foarte rară, care este o variantă deschisă a negrului.
• Ciocolatiu-arămui: Culoarea de bază maro cu pete arămii.

Culoarea cea mai populară astăzi este portocaliul și variațiile sale (portocaliu-sable, crem).