Istoria rasei
Istoria acestei rase este un exemplu clasic al visului american. Rasa nu s-a format în ringurile de expoziție, ci pe teren, unde de la câine se cerea eficiență maximă. Nota istorică din standardul UKC (redactarea din 1 ianuarie 2004) prezintă Rat Terrier-ul ca pe o rasă americană descinsă din terrierii aduși de minerii englezi și de alți imigranți din mediul muncitoresc. Printre componentele probabile, același document numește Fox Terrier-ul cu păr neted, Manchester Terrier-ul și White English Terrier-ul, astăzi dispărut. Mai târziu li s-a adăugat sânge de ogar italian și de whippet — pentru viteză — precum și de beagle, pentru a îmbunătăți mirosul. În nota despre rasa înrudită, Teddy Roosevelt Terrier, AKC adaugă la aceeași listă și Bull Terrier-ul.
Munca pentru care erau ținuți era de două feluri. Prima, gospodărească: șoareci și șobolani în hambar, în magazia de grâne, în coteț. A doua ținea de jocurile de noroc: UKC scrie fără ocolișuri că pariurile pe capacitatea unui asemenea câine de a ucide șobolani erau distracția preferată a proprietarilor, iar AKC, în nota despre Terrier-ul american fără păr, amintește tristele „gropi cu șobolani”, unde spectatorii pariau pe numărul de șobolani pe care avea să-l ia terrier-ul lor. Din acest mediu provine cea mai cunoscută cifră legată de rasă.
Cifra „2501 de șobolani în șapte ore” este reluată de zeci de surse. Merită știut de unde vine. Wikipedia în limba engleză trimite la cartea lui Bonnie Wilcox și Chris Walkowicz, The Atlas of Dog Breeds of the World (1995), iar în acea relatare este vorba de un concurs din Anglia, unde un terrier — fără precizarea rasei — a luat 2501 de șobolani în șapte ore, adică în medie un șobolan la fiecare zece secunde. Episodul este așadar plasat în Anglia și într-o vreme în care rasa americană încă nu exista. AKC însuși repovestește aceeași istorie altfel: se spunea că un feist crâncen de ogradă a lichidat 2500 de șobolani într-o singură zi. O redăm deci ca pe o povestire care circulă din carte în carte în formulări diferite, nu ca pe recordul documentat al unui Rat Terrier anume.
Aceeași prudență o merită și cea mai populară legendă, cea a numelui. AKC o formulează astfel: se spune că președintele Theodore Roosevelt, care își adora feistul pe nume Skip, ar fi inventat numele Rat Terrier. UKC, în standardul său, rămâne mai sobru: rasa a fost popularizată de președintele Teddy Roosevelt, care vâna adesea cu Rat Terrierii săi. Cu alte cuvinte, chiar cele două registre care gestionează rasa prezintă legătura cu Roosevelt ca pe o tradiție orală, nu ca pe un document. Cert este însă că numele descrie exact destinația inițială a câinelui.
În anii 1920–1930 Rat Terrier-ul era o prezență obișnuită în fermele familiale americane. Odată cu apariția mijloacelor chimice de combatere a dăunătorilor și cu industrializarea agriculturii, cererea de prinzător de șobolani a scăzut, iar popularitatea rasei s-a redus, pentru a renaște ca un câine de familie la sfârșitul secolului XX. Pentru perspectivă: meseria pentru care a fost crescut Rat Terrier-ul este cu mult mai veche decât rasa însăși. Cea mai veche mărturie cunoscută despre un câine prinzător de șobolani se referă la un câine pe nume Hatch, ale cărui rămășițe au fost ridicate de pe Mary Rose — nava-amiral a lui Henric al VIII-lea, scufundată în 1545 și recuperată în 1982. Se crede că era un metis luat la bord tocmai împotriva șobolanilor.
Aspectul exterior și standardele rasei
Rat Terrier-ul este un câine robust și compact, cu păr neted și privire inteligentă. Arată atletic, dar nu grosolan. Standardul AKC (aprobat la 11 noiembrie 2009, în vigoare de la 1 iulie 2010) descrie rasa ca pe un câine solid, compact, de talie mică spre medie, cu blană bicoloră pătată, care dă impresia de eleganță și de condiție fizică și sugerează viteză, putere și echilibru. Separat, standardul prevede că cicatricile onorabile, precum și o pereche de canini sau incisivi rupți ori lipsă nu se consideră defect: este textul unui standard de rasă de lucru, nu de agrement.
Particularitatea principală a exteriorului sunt cele două varietăți de talie, iar granița dintre ele trece în ambele registre la treisprezece țoli la greabăn.
| Parametru | Varietatea miniatură | Varietatea standard |
|---|---|---|
| Înălțimea la greabăn după AKC | cel puțin 10 și cel mult 13 țoli (25,4–33 cm) | peste 13 și până la 18 țoli inclusiv (33–45,7 cm) |
| Înălțimea la greabăn după UKC | nu peste 13 țoli (până la 33 cm), fără limită inferioară stabilită | peste 13 și nu peste 18 țoli (33–45,7 cm) |
| Tipul de păr | Scurt, des, lipit de corp, lucios | Scurt, des, lipit de corp, lucios |
| Greutatea | AKC dă un singur interval pentru toată rasa: 10–25 de livre (4,5–11,3 kg) | UKC nu fixează greutatea și scrie că ea variază după talia fiecărui câine |
| Durata de viață | 12–18 ani (date de referință AKC) | 12–18 ani (date de referință AKC) |
Trei detalii din acest tabel merită citite cu atenție, pentru că sunt sursa majorității erorilor care circulă online.
- Limita inferioară există numai la AKC. Un câine mai mare de șase luni care nu atinge 10 țoli sau depășește 18 este descalificat după standardul AKC. UKC nu stabilește nicio limită inferioară, iar o înălțime peste 19 țoli (48,3 cm) o încadrează la defecte, nu la descalificări.
- Sexele nu se separă. Nici AKC, nici UKC nu dau intervale separate pentru masculi și femele — spre deosebire de majoritatea raselor, aici pentru ambele sexe este scrisă aceeași scară.
- Greutatea nu este legată de varietate. Cele „4–8 kg pentru miniatură și 8–12 kg pentru standard” care se citesc peste tot nu provin din niciunul dintre standarde: UKC renunță deliberat la o cifră, iar AKC dă un singur interval pentru rasă.
Formatul corpului este descris cu precizii diferite. AKC spune că este ceva mai lung decât înalt și că membrele prea scurte sunt un defect grav. UKC pune o cifră: raportul dorit dintre lungimea corpului (de la prosternum la vârful feselor) și înălțimea la greabăn este de 10:9. Apoi urmează fraza care trasează granița cu o rasă întreagă: un câine cu picioare scurte, ale cărui proporții se abat semnificativ de la raportul 10:9, este lipsit de tip și trebuie descalificat.
Capul are formă de pană tocită, atât din profil, cât și din față. Urechile sunt în V, inserate pe marginea exterioară a craniului. Pot fi drepte, semi-drepte cu vârful căzut sau „în nasture” (button ears), iar standardul nu acordă preferință niciuneia dintre aceste variante; important este ca ambele urechi să se potrivească în formă și port atunci când câinele este atent. Urechea în trandafir la un câine atent este un defect. Urechile cupate sunt descalificare la AKC, urechile căzute la UKC. UKC adaugă o precizare proprie: portul urechii poate să nu se stabilizeze până la maturitate, de aceea câinii sub un an nu se penalizează pentru asemenea abateri.
Ochii sunt mici, ovali, inserați oblic și depărtați; culoarea merge de la cel mai închis căprui până la alună, în acord cu blana. Aici standardul AKC este deosebit de sever: orice albastru în ochi este descalificare, iar ochii cenușii sunt admiși doar la câinii albaștri și albastru-fani, la ceilalți fiind un defect grav. Dentiția: mușcătura în foarfece este preferată, cea în clește acceptată; UKC încadrează dinții lipsă, prognatismul și enognatismul la defecte.
Coada este admisă de standardul AKC în trei forme, fără preferință: tradițional scurtată între a doua și a treia vertebră, bobtail natural sau naturală și lungă, subțiindu-se spre jaret. Lungimea nu contează la judecare. Din 2004 UKC are o mențiune separată: întrucât cuparea cozilor și a urechilor este interzisă în mai multe țări, la nicio manifestare UKC un câine nu poate fi penalizat pentru coadă întreagă și urechi naturale.
