Istoria originii: de la Evul Mediu la contemporaneitate
Istoria ogarilor elvețieni, și a tipului bernes în special, se întinde adânc în antichitate. Strămoșii lor, cel mai probabil, au ajuns pe teritoriul Elveției de astăzi (pe atunci Helveția) împreună cu legionarii romani. Mozaicul descoperit în Aventicum, capitala Helveției romane, înfățișează câini de vânătoare în haită care, conform descrierilor, sunt foarte asemănători cu variantele moderne ale ogarilor elvețieni. Acest lucru demonstrează că astfel de câini erau foarte apreciați în regiune cu peste două mii de ani în urmă.
În Evul Mediu, acești câini erau deja bine cunoscuți și populari printre aristocrația italiană. Cinologii italieni din secolul al XV-lea prețuiau foarte mult ogarii elvețieni pentru calitățile lor excepționale de vânătoare, mai ales pentru abilitatea de a lucra pe urma iepurelui. Popularitatea lor a crescut, iar în secolul al XVIII-lea, vânătorii francezi doreau să obțină ogari elvețieni pentru a-și îmbunătăți propriile haite. Ei erau apreciați pentru capacitatea de a parcurge relieful montan dificil al Alpilor, rezistența și simțul olfactiv incredibil.
Cu timpul, în diferite regiuni ale Elveției au început să se formeze tipuri locale de ogari, care se adaptau cel mai bine condițiilor de vânătoare de acolo. Astfel au apărut cele patru variante principale, care se deosebeau în principal prin culoare:
- Swiss Hound (Bernese type) – tricolor, din cantonul Berna.
- Ogarul jurasian (Bruno de Jura) – negru-foc, din masivul muntos Jura.
- Ogarul luzernean (Luzerner Laufhund) – marmorat-albastru cu pete negre, din cantonul Lucerna.
- Ogarul schwyz (Schwyzer Laufhund) – alb cu pete roșii-brune, din cantonul Schwyz.
La început, fiecare dintre aceste tipuri era considerat o rasă separată. Însă pe 22 ianuarie 1933, s-a luat decizia de a le uni într-un singur standard FCI nr. 59 sub denumirea comună de „Câine de vânătoare elvețian”, recunoscând patru variante de culoare. Un moment important în istoria rasei a fost crearea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a unei versiuni mai mici — micul Swiss Hound (Bernese type) (Berner Niederlaufhund). Acest lucru a fost făcut din cauza modificărilor legislative privind vânătoarea, când a fost nevoie de un câine mai mic, dar la fel de muncitor, pentru a vâna în zone (revire) cu suprafață limitată.
Standardul rasei și aspectul exterior al Swiss Hound (Bernese type)
Swiss Hound (Bernese type) – este un câine de talie medie, ce combină forța, rezistența și noblețea. Aspectul său indică o capacitate de a lucra mult timp și intens în condiții dificile. Construcția corpului este robustă, dar nu masivă, cu o musculatură bine dezvoltată și linii elegante, uscate.
- Cap: Lung, îngust, uscat, cu o expresie nobilă. Craniul este ușor bombat, fără riduri pe frunte. Trecerea de la frunte la bot (stop) este moderat exprimată.
- Bot: Lung, puternic, niciodată ascuțit. Rădăcina nasului este dreaptă sau cu o cocoașă ușor vizibilă.
- Ochi: De culoare maro închis, de formă ovală, cu o expresie blândă. Principala trăsătură distinctivă – pleoapele se lipesc bine și au o pigmentație neagră intensă, ceea ce dă impresia de ochi „conturați”.
- Urechi: Foarte lungi, prinse jos, sub linia ochilor. Sunt grele, atârnă, sunt rulate într-un tub elegant și rotunjite la capete. Acoperite cu o blană fină și moale.
- Corp: De format ușor alungit. Gâtul este lung, musculos, cu o mică gușă (o cută de piele). Spatele este puternic și drept. Coapsele sunt flexibile. Crupa este lungă, înclinată armonios spre baza cozii.
- Cutia toracică: Adâncă, dar nu prea lată, cu coaste bine dezvoltate, ceea ce asigură un volum mare pentru plămâni.
- Coada: În formă de sabie, de lungime medie, este o prelungire a liniei crupei. Când stă calm, este lăsată în jos, iar în timpul mișcării se poate ridica puțin mai sus de linia spatelui, dar niciodată nu se apleacă peste el.
- Blana și culoarea: Blana este scurtă, netedă, densă și se lipește de corp. Culoarea este întotdeauna tricoloră: culoarea de bază este albă cu pete mari negre sau o „șa” neagră. Deasupra ochilor, pe obraji, pe partea interioară a urechilor și la baza cozii sunt situate marcaje roșii-arămii (tăciuni). Este permisă o mică pată neagră sau roșie pe fondul alb, dar aceasta nu trebuie să creeze impresia unui câine „pestriț”.
