Alopekis

Clubul Chinologic al Greciei ține o listă a raselor grecești. Are șapte poziții: hellinikos ihnilatis (copoiul elen), câinele ciobănesc grecesc, kokoni, ogarul cretan, câinele ciobănesc alb grecesc, molosul din Epir și ogarul de Rodos. Alopekis nu figurează pe această listă. Literatura chinologică greacă o spune direct: rasa nu este până azi recunoscută de nicio organizație chinologică, nici la nivel național, nici internațional.

Cea mai apropiată rudă ca destin este kokoni. Pe el l-a recunoscut ΚΟΕ în 2004, primul dintre câinii mici grecești, și de atunci pentru un kokoni se poate obține un act oficial de origine. Pentru alopekis o astfel de procedură încă nu există. Diferența dintre cele două rase nu stă în calitatea câinilor, ci în faptul că un grup de pasionați a dus procedura până la capăt, iar celălalt nu încă.

Procedura însăși explică de ce durează atât. Din 1991 ΚΟΕ permite înscrierea în registru a câinilor fără acte, dar cu fenotipul potrivit: un asemenea câine primește mențiunea BEA1 după examinarea de către un judecător de morfologie. Descendenții lui trec apoi prin BEA2 și BEA3 sub controlul clubului, iar abia când se adună cinci sau mai multe generații de animale înregistrate linia intră în registrul complet (BEK). Cu alte cuvinte, recunoașterea unei rase nu este un vot și nici decizia unei singure persoane, ci un lanț de ani întregi de examinări și montă pe care cineva trebuie să îl conducă și să îl documenteze. Pentru o rasă ai cărei purtători sunt răspândiți prin sate și ferme, aceasta e partea cea mai grea.

Concluzia practică pentru cumpărător este simplă și neplăcută: un document care să ateste că un alopekis este alopekis nu există. Orice anunț cu „pedigree de alopekis” merită deci citit foarte atent — niciun registru oficial nu eliberează asemenea acte. Singurul sprijin rămân reputația unor pasionați greci anume și evaluarea fenotipului după textul standardului.

Despre alopekis se scrie de obicei că l-au descris Xenofon, Aristotel și Aristofan. Această afirmație merită desfăcută bucată cu bucată, fiindcă fiecare bucată se comportă altfel — și tocmai aici se ascunde capcana principală a literaturii de rasă.

Xenofon este un citat autentic. În tratatul Cynegeticul (III, 1) el scrie că există două neamuri de câini de vânătoare: cele castoriene și ἀλωπεκίδες, cele „vulpești”. Și explică imediat numele: al doilea neam ar coborî din câine și vulpe, ale căror firi s-ar fi amestecat de-a lungul veacurilor. Cuvântul există într-adevăr în textul antic, apare într-un context propriu-zis chinologic și poate fi citit în orice ediție a lui Xenofon.

Dar câinele descris acolo nu este acesta. Dicționarul academic al limbii grecești vechi (Liddell–Scott–Jones) dă pentru ἀλωπεκίς trei sensuri: încrucișare de vulpe și câine (sinonim cu κυναλώπηξ) — iar unica trimitere este tocmai Xenofon, Cynegeticul 3.1; căciulă din blană de vulpe — Xenofon, Anabasis 7.4.4; și un soi de viță-de-vie numit așa după culoare, la Pliniu cel Bătrân. Dicționarul spaniol de greacă veche (DGE) adaugă la primul sens un amănunt decisiv: ἀλωπεκίς este o varietate de câine laconian. Iar câinele laconian al Antichității este un copoi pentru vânătoarea de iepuri — chiar acela pe care Xenofon învață în același tratat să îl pui pe urmă —, și nu un mic paznic de curte de 25 cm la greabăn.

Aristotel vorbește despre câini laconieni, nu despre alopekis. În Istoria animalelor, printre exemplele de încrucișări între specii, arată că în Cirenaica lupii se împerechează cu câinii și dau urmași, iar câinii laconieni se nasc din câine și vulpe. Cuvântul ἀλωπεκίς nu apare în acest pasaj: apare aceeași legendă a sângelui de vulpe, legată de copoiul laconian.

Aristofan, la rândul lui, folosește cuvântul ca insultă. Dicționarul consemnează la el κυναλώπηξ („câine-vulpe”) de două ori, și de fiecare dată ca poreclă dată unui om: în Lysistrata unui codoș, în Cavalerii politicianului Cleon. Mai târziu, Lucian va arunca același cuvânt filozofilor cinici. În comedie, „câine-vulpe” înseamnă deci un ins șiret și nerușinat, nu o rasă canină. A citi acel vers ca pe o mențiune despre alopekis înseamnă a lua un „ce vulpe!” de azi drept fișă chinologică.

Și încă un cuvânt despre legenda însăși. Încrucișarea câinelui cu vulpea este biologic imposibilă: au seturi de cromozomi diferite, iar o astfel de unire nu dă urmași viabili. Autorii antici credeau sincer în ea și explicau prin nume o asemănare exterioară; nouă ne rămâne să le citim vorbele ca mărturie despre ce își imaginau grecii, nu despre genealogia câinelui.

Ce rămâne din toate acestea? Rămâne ceva solid și cinstit: cuvântul ἀλωπεκίς este într-adevăr vechi, desemna într-adevăr un câine, iar grecii vedeau într-adevăr o vulpe într-un câine mic și roșcat. Dar identificarea ἀλωπεκίς-ului antic cu rasa modernă ține de tradiția chinologică greacă, nu de fapt stabilit. Exact așa o prezentăm.

Mărturiile materiale sunt mai puține decât cele textuale, în schimb sunt concrete. Literatura chinologică greacă se sprijină pe trei lucruri.

• Un pithos incizat din Tesalia, în jur de 3000 î.Hr. Pe vasul mare este zgâriată silueta unui câine; piesa se păstrează la Muzeul Național de Arheologie din Atena și este considerată cea mai veche reprezentare de câine de pe pământ grecesc.
• O descoperire asemănătoare la Askitario, lângă Rafina, datată în bronzul timpuriu — 2500–2100 î.Hr.
• Oase de câini în straturile inferioare ale așezărilor neolitice Sitagroi și Sesklo. Sunt descrise ca fiind apropiate de descoperirile central-europene ale „câinelui de turbă” (Canis familiaris palustris), micul câine domestic al așezărilor lacustre.

De aici încolo începe interpretarea. Faptul că pe pământ grecesc au trăit în neolitic câini domestici mici nu înseamnă automat că alopekisul de azi le este urmaș direct: între silueta de pe un vas și câinele viu dintr-un sat de lângă Serres se întind câteva milenii în care populațiile s-au amestecat, au dispărut și au revenit. Semnificativ este că însăși literatura chinologică greacă, după ce enumeră aceste descoperiri, prezintă comparația ADN-ului oaselor neolitice cu al câinilor actuali drept o sarcină care abia urmează. Continuitatea „din neolitic până azi” este, prin urmare, o ipoteză considerată plauzibilă în rasă și pe care aceasta vrea să o verifice, nu rezultatul unei verificări.

Încă un amănunt de ținut minte: toți câinii mici din lume — de la ratlerul de Praga la alopekis — poartă aceeași urmă genetică a micșorării taliei. O lucrare publicată în Science în 2007 a arătat că un haplotip al genei IGF1 este prezent practic la toate rasele mici și aproape absent la cele uriașe. Asta explică de ce „miniaturizarea” a urmat drumuri asemănătoare în colțuri diferite ale lumii. Este însă o concluzie despre câinii mici în general; alopekisul nu a fost genotipat în acel studiu, iar noi nu vom atribui rasei un rezultat care nu o numește.

În schimb, rolul lui în satul grecesc este bine documentat și fără arheologie. Alopekișii stârpeau șobolani și șoareci, păzeau păsările de curte de vulpi și jderi, lucrau împreună cu marii câini ciobănești, iar în unele ținuturi — îndeosebi în nomul Serres — însoțeau turme de bivoli și de vite. Este o specializare rară: câinii ținuți la vite sunt de obicei mari, de tip molosoid. Spre deosebire de un specialist îngust precum Copoiul elen, alopekisul a rămas un câine universal, care face din toate câte puțin.

Raritatea alopekisului nu este un epitet publicitar, ci rezultatul mai multor factori care s-au adunat.

Biologia. Literatura chinologică greacă descrie o trăsătură atipică pentru rasele moderne: femelele de alopekis intră în călduri o dată pe an, nu de două ori, și fată de obicei 3–4 cățeluși, cel mult 5. Este o observație a literaturii de rasă, nu rezultatul unui studiu controlat — dar se potrivește cu talia mică și cu tipul semiprimitiv. Aritmetica e simplă: la același număr de femele, o astfel de rasă își reface efectivele de două-trei ori mai încet decât una obișnuită.

Geografia. Purtătorii rasei sunt răspândiți prin sate, iar densitatea populației este mică. Practic asta înseamnă că un proprietar nu are unde să își ducă femela — și o montează cu câinele care se nimerește prin apropiere. Fiecare astfel de montă diluează tipul.

Schimbările sociale. De la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, în Grecia au fost aduse masiv rase mici străine, iar moda s-a mutat spre ele. În același timp, satul și creșterea animalelor se restrângeau — dispăreau, adică, tocmai gospodăriile în care alopekisul avea de lucru.

Campaniile de sterilizare. Este factorul cel mai ascuțit și cel mai paradoxal. Echipele de medici veterinari care studiază rasa o spun: programele de sterilizare în masă a câinilor fără stăpân prind și animale cu fenotip de rasă curat — pentru că, pentru un ochi din afară, un alopekis de sat semilibertin arată ca un câine de curte oarecare. O rasă care nu are acte nu are nici cum să dovedească faptul că este o rasă.

Câți mai sunt? Un efectiv exact nu a fost publicat. Cea mai concretă cifră cunoscută aparține unei echipe de medici veterinari conduse de Spyros Chliounakis: din februarie 2005 până în septembrie 2012 au cercetat nomul Serres din nordul Greciei și au documentat acolo 58 de câini care corespundeau tipului morfologic al rasei. În februarie 2013 cercetătorii și-au făcut publice rezultatele și au avertizat deschis asupra pericolului dispariției. Cifra descrie un ținut și o perioadă, nu întreaga Grecie — dar este singura care se sprijină pe o evidență de teren, nu pe o estimare.

De păstrarea rasei se ocupă pasionați greci — îndeosebi societatea de protecție a raselor domestice autohtone „Amaltea” și chinologii care mai devreme duseseră kokoni până la recunoaștere. Sarcina lor de astăzi ține mai puțin de expoziții și mai mult de recensământ: să găsească și să descrie câinii care au mai rămas prin sate.

Cei doi câini mici grecești sunt confundați mereu — mai ales când e vorba de un exemplar cu părul lung. Între timp, deosebirea este clară și se vede chiar și în fotografie.

• Urechile. Semnul cel mai sigur. La alopekis urechile sunt mari și drepte. La kokoni sunt moderate, prinse sus, dar căzute.
• Coada. La alopekis o seceră lungă cu arc elegant, purtată destul de sus, dar neculcată pe spate. La kokoni coada este puternic împănată, formează un panaș și este purtată sus, în semicerc deasupra spatelui, cu părul căzând într-o parte.
• Blana. La alopekis părul de acoperire este uniform pe corp și nu depășește 5 cm. La kokoni este scurt pe bot și pe membrele anterioare, vizibil mai lung pe corp și pe gât și cel mai lung pe coadă și pe trenul posterior.
• Talia. După standardul său, kokoni este mai mic — 23–28 cm; alopekisul merge până la 30 cm cu toleranță.
• Actele. Deosebirea cea mai practică: kokoni este recunoscut de ΚΟΕ din 2004 și pentru el se poate obține un act oficial de origine. Pentru alopekis — deocamdată nu.

Tocmai din pricina ultimului punct merită să fiți deosebit de atenți la anunțuri. Un exemplar cu părul foarte lung, vândut drept „rar alopekis cu păr lung”, specialiștii greci sfătuiesc să fie privit în primul rând în grupul kokoni — sau ca metis.