Alpine Dachsbracke — Istorie și standard

Istoria originii rasei Alpine Dachsbracke

Istoria Alpine Dachsbracke este strâns legată de tradițiile de vânătoare din regiunea alpină. Nevoia unui câine rezistent, de statură joasă, capabil să lucreze în pădurile dense și pe teren stâncos, a existat de secole. Se crede că strămoșii Dachsbracke-ului modern au fost braci austrieci mai puternici și mai mari, care au fost încrucișați cu câini de tip teckel pentru a obține membre mai scurte. Acest lucru a permis câinelui să se miște mai eficient în desişuri și să urmeze cu încredere o pistă, fără a dezvolta o viteză prea mare, ceea ce era important atunci când se urmărea vânatul rănit.

Munca de selecție direcționată a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Unul dintre momentele cheie din istoria rasei a fost patronajul prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Rudolf de Habsburg. Fiind un vânător pasionat, el a apreciat foarte mult calitățile de lucru ale acestor câini. În anii 1880, el a luat în mod regulat Alpine Dachsbracke la vânătoare în Murau și în Turcia, ceea ce a contribuit la popularizarea rasei în rândul aristocrației. Datorită favorii regale, rasa a obținut recunoașterea oficială și a început drumul spre standardizare.

În 1932, Clubul Canin Austriac a recunoscut oficial „Alpine Dachsbracke de munte scurtpeș” (Alpenländische-Erzgebirgler Dachsbracke) ca a treia rasă de câine de urmă, alături de copoiul bavarez de munte și copoiul de Hanovra. În 1975, numele a fost scurtat la „Alpine Dachsbracke” (Alpenländische Dachsbracke), iar Federația Cinologică Internațională (FCI) a recunoscut Austria ca țară de origine. Includerea finală în clasificarea FCI a avut loc în 1991, ceea ce a consolidat statutul rasei pe scena internațională.

Standard și aspect exterior al rasei

Alpine Dachsbracke este un câine scund, dar foarte robust, cu un corp alungit și o structură osoasă puternică. Aspectul său este pe deplin în concordanță cu scopul său: fiecare trăsătură indică rezistență și pregătire pentru o muncă de durată. În ciuda picioarelor scurte, câinele arată armonios și atletic.

1. Capul: Craniul este ușor bombat, cu o brazdă pronunțată. Trecerea de la frunte la bot este fluidă. Botul este puternic, cu maxilare bine dezvoltate și pigmentare închisă a buzelor.
2. Ochii: De culoare maro închis, cu o expresie inteligentă și calmă. Pleoapele se potrivesc perfect.
3. Urechile: Prinse sus, late, netede și atârnânde, fără cute. Rotunjite la capete, de lungime medie (ajung la colțurile gurii).
4. Corpul: Lung și musculos. Gâtul este puternic, fără lăbuț. Greabănul este bine definit. Spatele este drept și puternic. Șalele sunt scurte și late. Crupa este ușor înclinată. Pieptul este adânc și lung, cu coaste bine dezvoltate, ceea ce asigură un volum mare al plămânilor. Abdomenul este moderat strâns.
5. Coada: Prinse sus, groasă la bază, se îngustează spre vârf. În repaus, este atârnată în jos. Pe partea inferioară are o franjură (păr mai lung). În mișcare, este ținută ușor ridicată.
6. Membrele: Membrele anterioare sunt scurte, drepte și puternice. Cele posterioare sunt musculoase, cu unghiuri bune ale articulațiilor, ceea ce asigură o propulsie puternică. Lăbuțele sunt puternice, compacte, cu pernuțe tari și gheare negre.
7. Blana și culoarea: Blana este foarte densă, scurtă, cu un strat de subpăr des, care protejează în mod fiabil de intemperii. Culoarea ideală este roșu-căprioară intens, posibil cu o pată neagră mică. Este, de asemenea, permisă culoarea neagră cu pete roșu-maronii bine definite pe cap („patru ochi”), piept, membre și coadă. O mică pată albă pe piept este acceptată.