American Lo-Sze Pug

Cea mai solidă sursă de aici este site-ul rasei însuși, activ la începutul anilor 2000 și păstrat în arhiva paginilor web. Se prezintă drept „site-ul oficial al câinelui American Lo-Sze Pugg™” și trimite orice întrebare despre rasă către Rebecca Manns, pe care o numește cea care a dezvoltat rasa. Site-ul are secțiuni de istorie, standard, sănătate, „ce merită să știți”, o pagină a crescătorilor și o galerie foto.

Cronologia pe care o expune este următoarea: în 1989 Rebecca Manns a început să studieze istoria mopșilor de astăzi, a ajuns la concluzia că strămoșii cu picioare scurte și de culori variate fuseseră lăsați deoparte în favoarea unor câini mai înalți, fulvi și negri, și s-a apucat să reconstituie tipul vechi. În 1998 a creat numele American Lo-Sze Pugg™, iar primii câini au fost înscriși într-un registru de rase rare. Apoi, scrie site-ul, a continuat înregistrarea la un alt registru american, Animal Research Foundation, care a lucrat „foarte strâns” cu ea și și-a adaptat documentația la cerințele ei.

Trei puncte merită o lectură atentă, pentru că ele sunt primele care dispar în repovestiri.

• Numele este o marcă înregistrată, nu o clasificare chinologică. Site-ul răspunde fără echivoc la propria întrebare despre ce înseamnă ™ de după nume: cuvintele American Lo-Sze Pugg sunt înregistrate ca marcă, cei care încalcă acest drept vor fi urmăriți conform legii, iar crescătorii trebuie să fie „autorizați”. Este vorba, așadar, de controlul unui nume, nu de recunoașterea unei rase de către o federație chinologică.
• Componența rasei nu este dezvăluită, iar acest lucru se declară deschis. La întrebarea directă despre ce rase au fost folosite pentru a crea American Lo-Sze Pugg, site-ul răspunde că fondatoarea „nu dorește să dezvăluie genetica exactă folosită în programul său de creștere”, din motive de siguranță: pentru ca rasa să nu fie exploatată de crescători lipsiți de scrupule. Orice afirmație de tipul „mops plus pechinez” sau „mops, pechinez și spaniel tibetan” nu provine, prin urmare, de la program, ci din compilații care se copiază una pe alta. Noi nu reproducem asemenea rețete: programul nu le-a publicat niciodată.
• Cuvântul „recunoscută” are aici un sens îngust. La întrebarea dacă este o rasă recunoscută, site-ul răspunde afirmativ și explică imediat de către cine: rasa este „recunoscută și înregistrată” de Animal Research Foundation. Acesta este un registru privat american, nu un club chinologic național. Nici Fédération Cynologique Internationale, nici American Kennel Club nu recunosc rasa.

Încă un detaliu verificabil, din secțiunea de sănătate: fondatoarea relata că reproducătorii ei erau examinați de oftalmologi veterinari, cita numerele certificatelor Canine Eye Registry Foundation eliberate în 2000 pentru trei animale de reproducție și le oferea cumpărătorilor de căței o garanție de optsprezece luni împotriva defectelor ereditare invalidante. Este un caz rar în care un proiect privat mic lasă în urma sa ceva verificabil, nu doar fotografii.

Site-ul propriu al rasei a încetat să mai fie actualizat la începutul anilor 2000, iar versiunile lui ulterioare din arhivă nu se mai deschid. Tot ce scriem despre program se referă, așadar, la starea consemnată în copiile de arhivă din anii 2000–2002 și așa trebuie citit.

Lucrul cel mai interesant este că acea carte din 1921 descrie lo-sze foarte concret, iar aceste detalii, spre deosebire de legendă, trec cu greu în textele actuale.

• Caracterul cel mai căutat de crescătorii chinezi era „semnul Prințului”: trei riduri pe frunte cu o bară verticală, care alcătuiau caracterul chinezesc pentru „prinț”. Chinezii înșiși recunoșteau acel caracter în dungile de pe fruntea tigrului. Și pata albă „în formă de nasture” de pe frunte era încurajată, dar valora mai puțin decât ridurile. Din toate acestea, în standardul modern al rasei American Lo-Sze Pugg a rămas doar fraza seacă „cuta nazală este preferată”.
• Al doilea caracter era elasticitatea pielii, mult mai marcată, după Collier, decât la pechinez.
• Urechile sunt descrise ca mici, asemănătoare cu o jumătate de caisă uscată, așezate cu fața exterioară lipită de cap și întoarse ușor spre spate; era admisă și urechea „în corn”.
• Chinezii scurtau coada de dragul simetriei, deși inelul și inelul dublu erau cunoscute.
• Varietatea cea mai apreciată era „loong chua lo-sze”, mopsul cu gheară de dragon: blană scurtă peste tot, în afară de urechi, degete, partea posterioară a membrelor și coada „de crizantemă”, unde era bogat franjurată. Collier scrie că era, după toate aparențele, o linie distinctă, dispărută cu vreo jumătate de secol înainte de apariția cărții.

Și acum neconcordanța centrală, care nu este una măruntă. Întreaga idee a programului modern se sprijină pe faptul că lo-sze „originar” ar fi fost jos și cu picioare scurte și că selecția europeană l-ar fi făcut pe Mops mai înalt și mai lung în membre. Literatura veche însă îl opune pe lo-sze Pechinezului exact invers: o formulă care circulă în lucrările engleze despre mops cel puțin de la mijlocul secolului XX distinge „lo-sze cu picioare mai lungi și păr scurt” de „pechinezul cu picioare scurte și păr lung”. Collier observă în aceeași direcție că membrele lui lo-sze sunt „doar ușor îndoite la cot”. Standardul modern al rasei American Lo-Sze Pugg cere contrariul: anterioare „moderat scurte… curbate”, labe „mari, plate, nu rotunde”, cele din față rotite spre exterior.

Nu este un motiv să spunem că programul ar fi necinstit. Este un motiv să numim lucrurile pe nume: mopsul american pitic de astăzi este un tip nou, asamblat în anii 1990 sub un nume vechi, și nu un tip vechi restaurat. Caracterul ales drept central — membre scurte și curbate — nu era ceea ce deosebea lo-sze în cea mai veche descriere detaliată a lui.

O vorbă separată despre dublul „g” din Pugg. Site-ul rasei îl explică astfel: „această grafie provine din termenul afectuos din engleza veche”. Dicționarele etimologice engleze datează cuvântul pug ca apelativ afectuos general în jurul anului 1560, iar sensul de „câine mic” în 1749; forma puggy a existat cu adevărat. Dar 1560 aparține englezei moderne timpurii, nu englezei vechi, încheiate cu vreo patru sute de ani mai devreme. Explicația se sprijină pe o observație corectă și pe o epocă greșită.

Este un câine mic și compact, de 2,3 până la 6,8 kg, cu corp dens și aproape pătrat din profil, cu ținută joasă. Capul este lat și plat între urechi, stopul adânc, botul „foarte scurt și lat” după standard. Ochii sunt mari și rotunzi, iar standardul consideră defect pe cei excesiv de proeminenți: un caz rar în care un document avertizează tocmai împotriva excesului care la rasele toy se laudă de obicei.

Capul și mușcătura

Mușcătura este descrisă mai amănunțit decât orice altceva în standard: prognatismul este obligatoriu, incisivii inferiori trebuie să iasă în fața celor superiori, maxilarul inferior este lat și puternic, incisivii stau într-un rând drept, nici încălecați, nici înclinați, iar nici dinții, nici limba nu trebuie să se vadă cu gura închisă. Gura strâmbă este defect. Trufa este lată, cu nări deschise; spre deosebire de multe standarde de rase toy, aici se scrie explicit „nări deschise”, și nu este o cerință estetică: la câinii cu botul scurt îngustarea nărilor are o greutate respiratorie directă.

Corpul, membrele, coada

Corpul este „mai degrabă lung”, pieptul lat, linia superioară dreaptă, gâtul scurt și moderat gros. Membrele anterioare sunt moderat scurte, cu osatură bună, cu aplomburi largi și curbate; cele posterioare pot avea o osatură puțin mai ușoară, dar trebuie să fie ferme. Labele sunt mari, plate, nu rotunde, cele din față rotite spre exterior. Coada este inserată sus și se așază pe spate în inel plin sau lejer, pe o parte sau pe cealaltă. Tocmai acest ansamblu — membru anterior scurt și curbat cu labă mare și plată — produce acel mers legănat pe care descrierile rasei îl numesc simpatic.

Blana și culoarea

Standardul cere blană scurtă, moale și netedă, cu subpăr, și admite toate culorile și toate desenele, fără excepții. Este sensibil mai larg decât la mopsul modern, și aici ideea declarată a „întoarcerii la strămoșul pestriț” se vede cu adevărat în document, nu doar în poveste: câinii bălțați și albi nu sunt excluși. Al doilea tip de blană — lungă, cu franjuri pe urechi, membre, coadă și degete — este descris de compilații drept „nedorit, dar acceptat”.

Despre această rasă se scrie adesea că crescătorii ei „evită conștient brahicefalia extremă”. În documentele programului nu există nimic de felul acesta. Standardul cere un bot „foarte scurt și lat”. Secțiunea de sănătate a site-ului rasei se deschide spunând că majoritatea problemelor acestor câini țin de cap, ca la mops și la pechinez, și vorbește separat despre „scurtimea extremă a nasului” rasei, din pricina căreia câinele se supraîncălzește repede. Rasa nu este numită brahicefală de critici, așadar, ci de propriile ei materiale.

Acest lucru contează, pentru că o etichetă de construcție nu este o proprietate a unui nume, ci rezultatul măsurării unui câine anume. Medicina veterinară lucrează aici cu numere, iar numerele merită cunoscute.

• Există o cifră-prag. Autoritatea alimentară finlandeză recomandă un raport craniofacial — lungimea botului raportată la cea a craniului — nu mai mic de 0,33. Analizând rezultatele testelor de reproducție finlandeze din 2017 până în 2022, cercetătoarele observă că acel prag a fost atins de numai 13 câini din întregul eșantion, în majoritate buldogi englezi.
• În interiorul uneia și aceleiași rase cu botul scurt, acel raport distinge prost. O lucrare de la Cambridge din 2017, pe 604 câini, dintre care 189 de mopși, a căutat ce măsuri se asociază cu respirația dificilă la fiecare rasă luată separat. La mopși au ieșit semnificative lățimea ochiului raportată la cea a craniului și indicele cranian, nu raportul craniofacial; autorii au pus în plus la îndoială reproductibilitatea acelei măsuri între doi observatori.
• Nările sunt predictorul cel mai de încredere. În aceeași lucrare, stenoza nărilor s-a asociat cu respirația dificilă la toate cele trei rase studiate. Iar în datele finlandeze 71 % dintre mopșii examinați prezentau stenoză narinară moderată sau severă: procentul cel mai ridicat dintre toate rasele testate.

Concluzia practică pentru cel care cumpără este simplă și verificabilă: trebuie privite nările și respirația câinelui pe care îl ai în față, nu numele de pe documente. Un standard care permite un bot „foarte scurt și lat” nu garantează nimic în nicio direcție: sub acel standard se poate naște un câine cu nările deschise și tot atât de bine unul cu nările aproape închise.

Merită știut cum funcționează lucrurile acolo unde tema se măsoară deja. Potrivit sintezei cercetătoarelor finlandeze, în Finlanda este în vigoare din 2017 un test de reproducție care unește o plimbare de un kilometru cu verificarea revenirii și a temperaturii, o evaluare veterinară a semnelor respiratorii și o examinare a nărilor; pentru mopși a devenit obligatoriu înaintea împerecherii în 2021, iar pentru ambii părinți din 2024. Aceeași sinteză arată că în Germania proba de efort este obligatorie pentru mopșii de reproducție din 2009 și că cluburile chinologice suedez și norvegian au interzis împerecherea câinilor brahicefali cu semne respiratorii moderate și severe. De observat natura acestor norme: o parte sunt regulamente ale unor cluburi chinologice, nu interdicții de stat, iar cele două niveluri nu trebuie confundate. Niciuna dintre ele nu îl menționează pe mopsul american pitic — și nici nu are de ce: ele lucrează pe un câine măsurat, nu pe un nume de rasă.

Și încă o cifră care arată bine direcția: în Finlanda înscrierile de mopși au scăzut de la 346 în 2017 (locul 36 dintre cele o sută de rase cele mai răspândite) la 135 în 2022 (locul 92).

Cifra de „12–15 ani” care circulă prin toate compilațiile provine din materialele aceluiași program de creștere: așa răspunde secțiunea „ce merită să știți” a site-ului rasei și așa reproduce și articolul de referință cel mai copiat. Date independente despre longevitatea acestei rase nu au fost publicate, de aceea în fișa rasei păstrăm acea cifră ca declarată de program, nu ca măsurată.

Despre mops, în schimb, datele există — și arată cât de mult depinde răspunsul de metodă.

• Tabelele de mortalitate britanice din 2022 (construite pe 30 563 de decese de câini între 2016 și 2020) dau mopsului o speranță de viață la naștere de 7,65 ani (interval de încredere 6,99–8,20) față de 11,23 ani pentru totalitatea câinilor. Autoarele înseși avertizează că pentru unele rase, printre care și mopsul, eșantionul a fost mic (197 de câini), astfel încât acele tabele trebuie citite cu rezervă. Tot ele raportează o estimare japoneză pentru mops — 12,8 ani — și explică diferența prin deosebiri de eșantionare.
• Un studiu britanic din 2024 despre longevitatea raselor atribuie mopsului o mediană de 11,6 ani, față de 12,0 la câinii metiși.

Două surse britanice trecute prin evaluare colegială și două cifre foarte diferite pentru aceeași rasă. Nu o alegem pe cea mai comodă și nu facem media dintre ele: deosebirea nu stă în date, ci în ce anume se numără — speranța de viață la naștere după un tabel de mortalitate sau mediana vârstei la deces. Sunt două întrebări diferite și au dreptul la răspunsuri diferite.

• Numele rasei este o marcă înregistrată. Nu este o figură de stil: site-ul rasei vorbește explicit despre înregistrarea semnului și despre crescători „autorizați”. Federațiile chinologice nu au nicio legătură — numele este ocrotit de dreptul mărcilor, nu de o carte genealogică.
• Standardul descrie mușcătura mai amănunțit decât tot restul la un loc. Îi dedică cinci cerințe distincte, în timp ce înălțimii nu îi dedică niciuna.
• „Semnul Prințului”. Cartea din 1921 relatează că trăsătura cea mai dorită a lui lo-sze chinezesc erau trei riduri pe frunte cu o bară verticală, care alcătuiau caracterul pentru „prinț” — același pe care chinezii îl vedeau în dungile de pe fruntea tigrului.
• „Mopsul cu gheară de dragon”. A doua varietate a lui lo-sze, cu părul lung, cu franjuri pe urechi, degete și coadă, era socotită cea mai de seamă și, potrivit aceleiași cărți, a dispărut cu vreo jumătate de secol înainte de 1921. Descrierea ei coincide aproape la literă cu al doilea tip de blană „nedorit, dar acceptat” din compilațiile de astăzi despre rasă.
• Cuvântul „lo-sze” este la origine, după toate probabilitățile, un toponim, nu „mic”. Autorul din 1921 presupunea că numele s-a contractat din forma veche „lo-chiang-sze”, în care „-sze” este un sufix frecvent în numele de locuri din Sichuan.
• Coada inelată nu este o coadă în tirbușon. În studiul din 2018 care a identificat mutația tirbușonului la buldogi, toți cei 29 de mopși examinați erau indemni, iar cozile lor s-au dovedit la radiografie de lungime deplină și lipsite de malformații vertebrale.