Ciobănesc de Moscova — Istorie și standard

Istoria creării rasei

După al Doilea Război Mondial, efectivul de câini de serviciu din URSS era practic pierdut. Printr-un ordin al Ministerului Apărării, refacerea lui și acoperirea nevoilor economiei naționale au fost încredințate Școlii Centrale de Chinologie Militară «Steaua Roșie» — pe atunci lângă Moscova, la Veșniaki, în apropiere de Novoghireevo (astăzi teritoriu al Moscovei). La sfârșitul anilor 1940, canisa a început încrucișări între rasele pe care le avea la dispoziție și care se potriveau sarcinii.

Alegerea «a ceea ce exista» a fost impusă. După război, rasele aduse din Germania erau reprezentate prin exemplare izolate: Saint Bernardul și Newfoundlandul, Rottweilerul și Schnauzerul uriaș treceau drept exotisme. Alături lucrau ciobănescul german și Ciobănescul Caucazian, barzoiul rusesc și copoiul rusesc bălțat (rus. «russkaia peguaia gonciaia»). Din acest material eterogen și puțin numeros trebuiau construite mai multe rase deodată.

Cine a făcut munca

Lucrările s-au desfășurat sub conducerea profesorului biolog N. A. Ilin și a comandantului școlii, general-maiorul G. P. Medvedev; încrucișările și selecția reproducătorilor au fost conduse de șeful canisei de reproducție, Nikolai Ivanovici Bortnikov. Chinologul școlii era atunci Aleksandr Pavlovici Mazover, expert de categorie unională, ale cărui descrieri din 1955–1956 au ajuns până la noi și lasă să se vadă literalmente cum arăta primul efectiv.

Metoda se numește încrucișare de reproducție complexă — «complexă» pentru că au participat mai mult de două rase. Caietul de sarcini era formulat sec: un câine mare, puternic, de tip robust, mobil, cu calități de veghe și de pază, ușor de dresat și nepretențios la întreținere. Aceste însușiri trebuiau să se transmită stabil urmașilor — nu era vorba despre câțiva câini reușiți, ci despre o rasă care se reproduce pe sine.

Prima fătare și prima expoziție

În 1950, canisa a prezentat la a 14-a expoziție municipală moscovită a câinilor de serviciu șase frați dintr-o singură fătare, născuți la 12 iulie 1949 — cinci masculi și o femelă: Djoi, Don, Dukat, Despot, Divnîi și Dido. Părinții sunt numiți direct: Saint Bernardul Barri și cățeaua Ciobănesc Caucazian Așa. Perechea de la care a pornit rasa este, așadar, Saint Bernard × Ciobănesc Caucazian, iar în rapoartele de arbitraj puii sunt încă numiți metiși.

Descrierile din 1950 se citesc ca un proces-verbal de încercări. La Djoi — corp solid și osatură robustă, dar și o «buză lăsată, net conturată» și unghiuri îndreptate ale membrelor posterioare; la Divnîi — tendință spre constituție umedă, ochi deschis la culoare, spate moale; la Despot — anterioare deviate și unghiuri posterioare aproape drepte, pe gambă scurtă. Defectele erau consemnate ca să fie luate în calcul la alcătuirea perechilor. De aceea tipul s-a uniformizat în câteva generații.

Ce nu spune formula scurtă a rasei

Standardul în vigoare descrie originea prin trei rase: Ciobănescul Caucazian, Saint Bernardul și copoiul rusesc bălțat. Pedigriurile publicate de Clubul Național al rasei arată un tablou mai complicat: metișii de Saint Bernard cu copoi rusesc bălțat erau acoperiți cu ciobănesc est-european, iar urmașii lor — cu ciobănesc caucazian; așa arată pedigriul cățelei Kara, născută în 1959. Printre reproducători apare și Karabașka, metisă de Ciobănesc Caucazian cu Newfoundland, din care s-a născut în 1951 masculul Fars (tatăl — același Saint Bernard Barri). Formula scurtă «Saint Bernard + caucazian + copoi» este un rezumat, nu lista completă a ce a intrat în rasă.

Un detaliu despre care de obicei nu se scrie: din cauza materialului de reproducție limitat și pentru că «Steaua Roșie» ducea deodată mai multe rase — Ciobănescul de Moscova, terrierul negru rusesc, Newfoundlandul de Moscova și Dogul de Moscova —, chinologii au aplicat deliberat consangvinizarea strânsă pe un reproducător anume, prin urmașii primei și celei de-a doua generații. A fost un instrument de fixare a tipului și a funcționat; despre ce a lăsat în urmă se vorbește în capitolul despre sănătate.

Căutarea unei siluete: cuparea la care s-a renunțat

Ani la rând, chinologii nu au reușit să decidă ce înfățișare să dea noii rase, ca să nu fie citită nici ca Saint Bernard, nici ca ciobănesc caucazian. În această căutare, câinilor li s-au cupat cozile și urechile. S-a renunțat la practică: aspectul de rasă s-a fixat cu urechi blegi și coadă lungă, uniform îmbrăcată în păr, așa cum apar în toate redactările ulterioare ale standardului.

Orslan, întemeietorul

În 1960 au fost împerecheați masculul Vepkhia (ciobănesc caucazian) și cățeaua Tutti (Saint Bernard). Din ei s-a născut, la 1 decembrie 1960, Orslan — viitor campion al rasei, campion al expoziției VDNH a URSS din 1967, câine de clasă «Elită» (clasă acordată pentru urmași excelenți și ca exterior, și ca însușiri de serviciu). Pe el îl numește standardul întemeietor al rasei. Descrierea sa din 1968, făcută la a 32-a expoziție municipală a Moscovei de arbitrul de categorie republicană Anetta Iakovlevna Arhanghelskaia, când avea aproape opt ani, consemnează cap tipic cu trecere excelentă de la frunte la bot, ochi închiși la culoare, piept adânc și larg, unghiuri corecte — și, totodată, cinstit: «mișcări ușor legate, îmbătrânește vizibil».

Cel mai cunoscut fiu al lui Orslan a fost Dik; alături de el — Murat, Jack-Djenal, Malîș și Ikar. Clubul Național afirmă că a refăcut și a păstrat liniile lui Dik, Murat, Malîș și Ikar, iar grupele genealogice din Rusia sunt conduse și astăzi prin urmașii lor. Pentru o rasă cu bază atât de îngustă, asta are o consecință practică: cu cât rămân mai multe linii vii, cu atât sunt mai puține împerecherile forțate între rude apropiate.

Cinci standarde într-o jumătate de secol: ce s-a schimbat

Ciobănescul de Moscova este un caz rar în care se pot compara redactările standardului și se vede încotro s-a îndreptat rasa. Prima descriere publicată a apărut în 1958, în catalogul celei de-a 22-a expoziții municipale moscovite a câinilor de serviciu (24–26 mai 1958) — pe atunci încă pentru o grupă de rasă. Apoi: 1985 — grupa primește statut de rasă și apare un nou standard; la 17 aprilie 1992, standardul de atunci este aprobat de Federația Rusă de Chinologie de Serviciu; în 1997, o redactare cu mici modificări este aprobată de RKF și adoptată de Departamentul pentru creșterea animalelor și selecție al Ministerului Agriculturii din Rusia; redactarea în vigoare poartă data 23 aprilie 2008.

Rasa a crescut fizic

Standardul din 1958 cerea masculilor cel puțin 66 cm la greabăn, iar femelelor cel puțin 63 cm. Standardul în vigoare ridică pragul la 68 cm la masculi și 66 cm la femele, iar înălțimea dorită o fixează la 77–78 cm pentru masculi și 72–73 cm pentru femele, fără nicio limită superioară de talie. Măsurătorile reproducătorilor de la mijlocul anilor 1950 arată de unde s-a pornit: masculul Khim — 73 cm și 54,7 kg; masculul Kheder — 68 cm și 44 kg; cățeaua Khurma — 68 cm și 50,5 kg; masculul Arik — 72 cm și 50,6 kg. Într-o jumătate de secol, rasa a adăugat circa cinci centimetri la înălțimea dorită și a câștigat vizibil în masă.

S-a schimbat și formula de origine

Standardul din 1958 descrie originea simplu: grupa de rasă a fost obținută prin încrucișarea saint bernarzilor cu ciobănești caucazieni, urmată de împerecherea metișilor «între ei», cu selecție riguroasă după tip și productivitate. Copoiul rusesc bălțat nu apare în acest text — el intră în formulare abia în redactările ulterioare. Nu e o contradicție, ci istoria normală a unui document: în 1958 s-a consemnat ce se considera esențial, iar formula a fost precizată mai târziu.

Pintenii: un serial de cincizeci de ani

În standardul din 1958, la capitolul despre labe, există o notă potrivit căreia sintagma «se admit pintenii» a fost tăiată de A. P. Mazover. Standardul din 1992 cere deja explicit îndepărtarea lor. Redactarea actuală merge mai departe: prezența pintenilor este defect eliminatoriu. Un rând tăiat în anii 1950 s-a transformat, într-o jumătate de secol, în motiv de a lăsa câinele fără calificativ în ring.

Aspectul exterior și standardele rasei

Standardul în vigoare descrie Ciobănescul de Moscova drept un câine de conformație armonioasă, de tip robust și puternic, de talie mare, larg în corp, cu trunchiul ușor alungit și musculatură voluminoasă — activ și mobil. Dimorfismul sexual este pronunțat: masculii sunt mai masivi și mai viguroși decât femelele. Standardul nu se mulțumește cu adjective: fixează proporțiile în cifre.

Proporțiile pe care arbitrul trebuie să le verifice

Raportul dintre lungimea trunchiului și înălțimea la greabăn este de 104–105 % la masculi și 106–108 % la femele (femelele sunt puțin mai alungite, iar asta e normal). Adâncimea cutiei toracice — 50–52 % din înălțimea la greabăn. Lungimea botului — 34–37 % din lungimea capului. Înălțimea la cot — 50–52 % din înălțimea la greabăn. Ultima cifră merită atenție aparte: câinele nu trebuie să fie nici «pe catalige», nici scund pe picioare — aproximativ jumătate din talie revine membrului până la cot.

Capul și botul

Capul este masiv, lat și adânc în regiunea craniană, cu fruntea largă, ușor bombată, și șanț longitudinal puțin adânc. Trecerea de la frunte la bot este scurtă, bine marcată, destul de adâncă. Botul este ceva mai scurt decât craniul, lat, bont, adânc, bine umplut sub ochi; liniile frunții și ale botului sunt paralele. Buzele sunt groase, cărnoase, negre — și aici standardul trasează o limită importantă: cu gura închisă acoperă complet maxilarul inferior, dar nu formează bărbii și pliuri lăsate. Este o barieră directă împotriva «umezelii» de tip Saint Bernard: buza care formează un «buzunar» este defect grav, iar calificativul nu urcă peste «bine».

Dentiția este completă — 42 de dinți, mușcătură în foarfece, incisivii aliniați la bază. Apare aici o concesie tipică unei rase de lucru: incisivii sau caninii rupți ori pierduți, dacă nu împiedică aprecierea mușcăturii, nu influențează calificativul. În schimb, lipsa fie și a unui singur dinte descalifică.

Ochii și pleoapele — locul urmărit cel mai atent

Ochii sunt mici, închiși la culoare, rotunzi, adânc înfundați, larg și drept plasați, cu expresie calmă și sigură. Pleoapele — negre, strânse, moderat uscate. Formularea «moderat uscate» nu este cosmetică: printre defectele grave stau «pleoapele lăsate» și «pleoapa a treia puternic dezvoltată», iar printre cele eliminatorii — pleoapele maro. Standardul din 1992 avea aceeași cerință («pleoape negre, uscate») și același defect; cel din 1958 o formula mai scurt: «Pleoapele întinse». Același defect de construcție este ținut în vizor de-a lungul întregii istorii a rasei — motivul se vede în capitolul despre sănătate.

Blana și culoarea

Blana este deasă, lungă, bogată, cu subpăr bine dezvoltat; părul de acoperire este drept, mai scurt pe cap și pe partea anterioară a membrelor. Părul de podoabă este mai dezvoltat la masculi și formează «coama» de pe gât și «franjurii» de pe partea posterioară a membrelor; coada este uniform îmbrăcată în păr. O ondulație ușoară se admite numai pe șale, crupă și coapse — nicăieri altundeva. Părul creț și blana foarte scurtă, fără păr de podoabă, sunt defecte grave.

Culoarea este roșcat-bălțată, cu pete: fond alb cu pete roșcate, roșcat-negre, negru-roșcate sau de culoarea samurului; nuanța roșcată este obligatorie. Obligatorii sunt și pieptul alb, membrele anterioare până la cot și cele posterioare până la gambă, plus vârful cozii. Sunt preferate stropitura pe fondul alb, «ochelarii» închiși la culoare și negrul de pe urechi. Standardul numește ideal capul închis la culoare prin mască neagră, «ochelari» negri și urechi negre — în contrast cu un trunchi mai deschis și pete roșcate, delimitate de alb prin margini clare, de culoarea samurului.

Comentariul Clubului Național la capitolul «Culoare», redactat cu consultarea doctorului în științe biologice M. N. Sotskaia, desface asta în genetică. Bălțătura se datorează genelor recesive ss; culoarea petelor pigmentate — genelor ayay (seria samurie, de la nuanțe roșcate la roșu aprins cu cărbune); stropitura — genei dominante T. Suprafața zonelor albe trebuie să fie de cel puțin 30 % și cel mult 85 % — pe scara în zece trepte a bălțăturii propusă de R. Robinson (1982), intervalul dorit este de 3–7 puncte, cu condiția obligatorie ca fața și botul să fie pigmentate. Se precizează separat că «bălțătura irlandeză» — mici însemne albe pe fond pigmentat — nu corespunde standardului.

«Ochelarii» merită vorbă separată, fiind elementul care face rasa recognoscibilă. Asimetria puternică, «ochelarii» fără contur negru, absența lor sau «monoclul» unilateral, «ochelarii» care nu acoperă colțul intern al ochiului — toate sunt defecte grave, cu calificativ care nu urcă peste «bine». Comentariul clubului explică logica: asimetria marcată este un caracter clar ereditar. Stropitura de pe fondul alb se intensifică cu vârsta: la pui poate fi abia vizibilă, iar către doi ani devine vie și clară.

Încă o consecință a raselor de bază: în ringuri apar și astăzi câini cu păr scurt și fără păr de podoabă — ei poartă în genotip însușirile saint bernarzilor și ale ciobăneștilor caucazieni cu păr scurt. Părul scurt domină asupra celui lung, de aceea clubul cere ca defectul să fie obligatoriu notat în descrieri: influențează direct selecția pentru reproducție. Blana se formează complet până la 1–1,5 ani, după a doua năpârlire completă.

Defectele eliminatorii merită cunoscute încă dinainte de cumpărarea unui pui: frica sau excitabilitatea excesivă; orice abatere de la mușcătura în foarfece; lipsa unui dinte; maxilar strâmb; pleoape și trufă maro; ochi albaștri sau verzi și heterocromie; prezența pintenilor; mișcări dezechilibrate; buiestru; masculi de tip femelă; criptorhidie completă sau unilaterală. Câinii bolnavi, cu malformații sau cu traume rămân fără calificativ.