American Lo-Sze Pug

Cea mai solidă sursă de aici este site-ul rasei însuși, activ la începutul anilor 2000 și păstrat în arhiva paginilor web. Se prezintă drept „site-ul oficial al câinelui American Lo-Sze Pugg™” și trimite orice întrebare despre rasă către Rebecca Manns, pe care o numește cea care a dezvoltat rasa. Site-ul are secțiuni de istorie, standard, sănătate, „ce merită să știți”, o pagină a crescătorilor și o galerie foto.

Cronologia pe care o expune este următoarea: în 1989 Rebecca Manns a început să studieze istoria mopșilor de astăzi, a ajuns la concluzia că strămoșii cu picioare scurte și de culori variate fuseseră lăsați deoparte în favoarea unor câini mai înalți, fulvi și negri, și s-a apucat să reconstituie tipul vechi. În 1998 a creat numele American Lo-Sze Pugg™, iar primii câini au fost înscriși într-un registru de rase rare. Apoi, scrie site-ul, a continuat înregistrarea la un alt registru american, Animal Research Foundation, care a lucrat „foarte strâns” cu ea și și-a adaptat documentația la cerințele ei.

Trei puncte merită o lectură atentă, pentru că ele sunt primele care dispar în repovestiri.

• Numele este o marcă înregistrată, nu o clasificare chinologică. Site-ul răspunde fără echivoc la propria întrebare despre ce înseamnă ™ de după nume: cuvintele American Lo-Sze Pugg sunt înregistrate ca marcă, cei care încalcă acest drept vor fi urmăriți conform legii, iar crescătorii trebuie să fie „autorizați”. Este vorba, așadar, de controlul unui nume, nu de recunoașterea unei rase de către o federație chinologică.
• Componența rasei nu este dezvăluită, iar acest lucru se declară deschis. La întrebarea directă despre ce rase au fost folosite pentru a crea American Lo-Sze Pugg, site-ul răspunde că fondatoarea „nu dorește să dezvăluie genetica exactă folosită în programul său de creștere”, din motive de siguranță: pentru ca rasa să nu fie exploatată de crescători lipsiți de scrupule. Orice afirmație de tipul „mops plus pechinez” sau „mops, pechinez și spaniel tibetan” nu provine, prin urmare, de la program, ci din compilații care se copiază una pe alta. Noi nu reproducem asemenea rețete: programul nu le-a publicat niciodată.
• Cuvântul „recunoscută” are aici un sens îngust. La întrebarea dacă este o rasă recunoscută, site-ul răspunde afirmativ și explică imediat de către cine: rasa este „recunoscută și înregistrată” de Animal Research Foundation. Acesta este un registru privat american, nu un club chinologic național. Nici Fédération Cynologique Internationale, nici American Kennel Club nu recunosc rasa.

Încă un detaliu verificabil, din secțiunea de sănătate: fondatoarea relata că reproducătorii ei erau examinați de oftalmologi veterinari, cita numerele certificatelor Canine Eye Registry Foundation eliberate în 2000 pentru trei animale de reproducție și le oferea cumpărătorilor de căței o garanție de optsprezece luni împotriva defectelor ereditare invalidante. Este un caz rar în care un proiect privat mic lasă în urma sa ceva verificabil, nu doar fotografii.

Site-ul propriu al rasei a încetat să mai fie actualizat la începutul anilor 2000, iar versiunile lui ulterioare din arhivă nu se mai deschid. Tot ce scriem despre program se referă, așadar, la starea consemnată în copiile de arhivă din anii 2000–2002 și așa trebuie citit.

Standardul rasei American Lo-Sze Pugg™ este scurt, iar textul lui s-a păstrat în două copii de arhivă independente (2001 și 2002), fără nicio deosebire între ele. Iată ce cere.

• Aspectul general: câine toy, inteligent, atent, robust, cu corp compact, care arată îndrăzneală și încredere în sine.
• Capul: nu trebuie să pară mare în raport cu câinele, dar trebuie să arate lățime; craniul lat și plat între urechi, lat între ochi; stop adânc.
• Botul: „foarte scurt și lat”, nu ascuțit; cuta nazală este preferată.
• Trufa: lată, cu nări deschise, de orice culoare.
• Ochii: mari și rotunzi; cei excesiv de proeminenți sunt considerați defect; culoarea este liberă.
• Mușcătura: bărbia trebuie să fie prognată și îndreptată în sus; incisivii inferiori trebuie să iasă în fața celor superiori; nici dinții, nici limba nu trebuie să se vadă cu gura închisă; gura strâmbă este defect.
• Coada: inserată sus, purtată peste spate, așezată pe o parte sau pe cealaltă, în inel plin sau lejer.
• Membrele anterioare: moderat scurte, cu osatură bună, cu aplomburi moderat largi — și curbate.
• Labele: mari, plate, nu rotunde; cele din față ușor rotite spre exterior.
• Blana și culoarea: scurtă, moale și netedă, cu subpăr; sunt admise toate culorile și toate desenele.
• Greutatea: de la 5 la 15 livre, adică aproximativ 2,3–6,8 kg.

Și acum golurile, pentru că ele spun aici foarte mult.

Standardul nu stabilește nicio înălțime. Într-un document care descrie capul, maxilarul, labele și chiar aplomburile anterioare nu există nicio cifră despre înălțimea la greabăn. Merită o mențiune separată, pentru că întreaga idee declarată a rasei este tocmai ținuta mai joasă. De aceea, în fișa rasei nu trecem nicio cifră de înălțime: în standard nu există, iar ce circulă prin compilații se contrazice singur. Articolul de referință cel mai copiat indică înălțimea ca fiind „o medie de 10 țoli (21 cm)”, dar 10 țoli înseamnă 25,4 cm, așa că cele două numere de pe același rând nu se potrivesc între ele. Nu alegem varianta mai comodă și nu facem o medie: în locul unui interval inventat preferăm un gol onest. Este o abatere conștientă de la regula noastră obișnuită, potrivit căreia în fiecare câmp trebuie să existe o cifră, și o declarăm ca atare pentru ca redacția următoare să nu o „repare”.

Standardul nu împarte măsurile pe sexe. Multe standarde dau limite distincte pentru masculi și pentru femele, iar contopirea lor într-un interval unic este o greșeală grosolană. Aici nu este nimic de împărțit: singurul interval de greutate, de la 5 la 15 livre, este valabil pentru toți câinii rasei. Nu există aici două idealuri separate — unul pentru masculi și unul pentru femele — din care cineva ar putea compune un interval care nu apare în niciun document.

Cifrele privind greutatea diferă chiar și în interiorul materialelor programului. Standardul spune de la 5 la 15 livre. Secțiunea „ce merită să știți” a aceluiași site răspunde altfel la întrebarea despre talie: „o medie de 7–10 livre”. Iar articolul de referință de la care copiază restul internetului oferă o a treia variantă: de la 5 la 12 livre (2,5–5,5 kg). Este capcana clasică: toate trei cifrele vin „din material oficial” și niciuna nu pare străină. Noi luăm standardul, pentru că el este documentul care definește rasa, iar restul îl numim divergență.

Al doilea tip de blană este o urmă lăsată de o carte veche. Articolul de referință menționează un al doilea tip de blană, „nedorit, dar acceptat”: lungă, cu franjuri pe urechi, membre, coadă și degete. Este aproape la literă descrierea „loong chua lo-sze”, mopsul cu gheară de dragon, din lucrarea clasică din 1921 despre câinii Chinei și ai Japoniei, unde se spune că acea varietate era cea mai apreciată și cea mai rară și că a dispărut cu vreo jumătate de secol înainte de redactarea cărții. Standardul modern păstrează, așadar, în interiorul lui un citat textual tocmai din cartea pe care se sprijină întreaga legendă a originii.

Secțiunea istorică a site-ului rasei — și toate compilațiile care au copiat-o — se sprijină pe câteva fraze care merită examinate una câte una. Metoda este simplă: se găsește cea mai veche apariție tipărită a unei afirmații, se citește la literă și se vede ce i s-a adăugat pe drum.

Sursa întregii construcții este o singură carte din 1921. Dogs of China and Japan in Nature and Art de V. W. F. Collier: acolo apare pentru prima dată în literatura chinologică engleză cuvântul „lo-sze” ca nume chinezesc al mopsului și de acolo vin cele trei detalii de rezistență: câinele „pai”, dicționarul împăratului Kangxi și legătura numelui cu ținutul Lo-chiang. Tot restul sunt repovestiri ulterioare.

Data „din vremea lui Confucius” oscilează de la un autor la altul. Collier scrie în 1921 că documentele chinezești atestă existența unor câini „cu botul scurt” „pe vremea lui Confucius, 700 î.Hr.”, și a unor câini asemănători folosiți la vânătoare în Shanxi în 500 î.Hr. O carte despre mopși din 1996 propune o altă limită: „nu există nicio urmă a lor înainte de 663 î.Hr.”. Istoria de pe site-ul rasei dă o a treia cifră: „menționarea de către Confucius a unor animale cu botul scurt în 551 î.Hr.”. Datele care oscilează în jurul uneia și aceleiași afirmații nedatate sunt semnul tipic că în spate nu stă niciun document. În plus, anul 551 î.Hr. este anul nașterii lui Confucius, nu data unei afirmații a lui.

Cea mai vizibilă eroare este în data dicționarului. Istoria rasei spune: „în dicționarul caracterelor chinezești comandat de împăratul Kang Hsi în jurul anului 950 d.Hr. sunt incluse mențiuni despre câini cu picioare scurte și despre câini cu capul scurt”. Collier, de la care aceasta descinde în ultimă instanță, scrie cu totul altceva într-o notă și oferă el însuși datele: faimosul dicționar alcătuit sub împăratul K’ang Hsi (1662–1723) citează două culegeri vechi în legătură cu cuvântul „pai” — Shuo Wen din dinastia Han, în jurul anului 150 d.Hr. („un câine cu picioare scurte”), și Kwang Yun din dinastia Song, în jurul anului 1000 d.Hr. („un câine cu capul scurt” și „un câine de sub masă”). O singură dată din repovestire se dovedește, așadar, lipită din trei: epoca alcătuirii dicționarului, cea a surselor pe care el le citează și o dată de sine stătătoare, „în jurul anului 950”, care în literatura despre mopși aparține unei cu totul alte povești, aceea a numelui câinelui din Sichuan. Distanța dintre „în jurul anului 950” și „1662–1723” este de vreo șapte secole.

De unde vine „950” se poate urmări cu degetul. Cartea The New Pug de Shirley Thomas (1990) scrie: „câinele pai din Sichuan, din anul 950 d.Hr., se numea Lo-Chaing-Sze, Lo-Chaing sau Lo-Sze”. Grafia „Lo-Chaing”, cu literele inversate, apare în literalmente două lucrări chinologice: această carte din 1990 și un titlu european ulterior care o preia. Istoria rasei folosește exact aceeași grafie. Lanțul de transmitere se lasă, prin urmare, urmărit după nume, iar odată cu grafia a trecut mai departe și data.

Explicația numelui este ulterioară numelui însuși și contrazice sursa primară. Site-ul rasei glosează numele astfel: „Lo-Sze este o formă prescurtată a lui Lo-Chaing-Sze; Lo-Chaing ar fi o regiune a Chinei din care ar proveni cei mai vechi câini de tip mops, iar „Sze” indică de obicei o talie mică”. Collier spune în 1921 altceva, și cu mai multă prudență: întrucât „-sze” este un sufix frecvent în toponimele din Sichuan, „pare posibil” ca un nume vechi, Lo-chiang-sze, să se fi contractat în „lo-sze”. În sursa primară „-sze” face parte dintr-un nume de loc și nu este un sufix diminutival, iar afirmația este dată ca posibilitate, nu ca fapt. O altă lucrare despre mopși, din 1998, oferă o a treia glosă: „lo-sze” ar avea sensul indirect de „cu părul scurt”. Explicațiile care se contrazic între ele și apar după numele însuși sunt aproape întotdeauna deduse retroactiv din nume.

Fraza despre execuție este un loc comun călător, nu un fapt despre această rasă. „Creșterea acestor câini era permisă numai în interiorul palatelor imperiale, iar oricine era găsit în posesia ilegală a unuia dintre ei era executat”: aceeași formulă circulă pe paginile pechinezului, ale shih tzu-ului și ale lhasa apso. În cartea din 1921, de unde provine restul materialului chinezesc, acea afirmație nu apare deloc. Un loc comun care trece din rasă în rasă, și de fiecare dată fără sursă, nu aparține niciuneia dintre ele.

Iar autorul sursei primare a avertizat exact împotriva a ceea ce s-a făcut din ea. Collier scrie explicit că a ști despre existența unor câini „scurți” și „pătrați” cu o mie sau mai mulți ani înaintea erei noastre „este cu greu o dovadă îndeajuns de precisă pentru a afirma” că în China existau câini mici într-o epocă atât de îndepărtată. În schimb, folosirea cuvântului „pai” la sfârșitul secolului I d.Hr. i se pare o dovadă „care vorbește de la sine”. Prudența autorului a fost primul lucru care a dispărut din repovestiri, și așa a devenit „poate” un „exista deja cu o jumătate de mileniu înaintea erei noastre”.

Ce rămâne din toate acestea? Rămâne o afirmație onestă și destul de interesantă: câini mici cu botul scurt sunt într-adevăr documentați în China de multă vreme, iar „lo-sze” este într-adevăr atestat în chineza secolului XIX ca nume curent al mopsului. Dar nu există o linie dreaptă de la ei către un program american precis, pornit în 1989, iar programul însuși nu a documentat niciodată o asemenea linie. A reconstitui un tip după caracterele exterioare și a moșteni o continuitate sunt două lucruri diferite.

Lucrul cel mai interesant este că acea carte din 1921 descrie lo-sze foarte concret, iar aceste detalii, spre deosebire de legendă, trec cu greu în textele actuale.

• Caracterul cel mai căutat de crescătorii chinezi era „semnul Prințului”: trei riduri pe frunte cu o bară verticală, care alcătuiau caracterul chinezesc pentru „prinț”. Chinezii înșiși recunoșteau acel caracter în dungile de pe fruntea tigrului. Și pata albă „în formă de nasture” de pe frunte era încurajată, dar valora mai puțin decât ridurile. Din toate acestea, în standardul modern al rasei American Lo-Sze Pugg a rămas doar fraza seacă „cuta nazală este preferată”.
• Al doilea caracter era elasticitatea pielii, mult mai marcată, după Collier, decât la pechinez.
• Urechile sunt descrise ca mici, asemănătoare cu o jumătate de caisă uscată, așezate cu fața exterioară lipită de cap și întoarse ușor spre spate; era admisă și urechea „în corn”.
• Chinezii scurtau coada de dragul simetriei, deși inelul și inelul dublu erau cunoscute.
• Varietatea cea mai apreciată era „loong chua lo-sze”, mopsul cu gheară de dragon: blană scurtă peste tot, în afară de urechi, degete, partea posterioară a membrelor și coada „de crizantemă”, unde era bogat franjurată. Collier scrie că era, după toate aparențele, o linie distinctă, dispărută cu vreo jumătate de secol înainte de apariția cărții.

Și acum neconcordanța centrală, care nu este una măruntă. Întreaga idee a programului modern se sprijină pe faptul că lo-sze „originar” ar fi fost jos și cu picioare scurte și că selecția europeană l-ar fi făcut pe Mops mai înalt și mai lung în membre. Literatura veche însă îl opune pe lo-sze Pechinezului exact invers: o formulă care circulă în lucrările engleze despre mops cel puțin de la mijlocul secolului XX distinge „lo-sze cu picioare mai lungi și păr scurt” de „pechinezul cu picioare scurte și păr lung”. Collier observă în aceeași direcție că membrele lui lo-sze sunt „doar ușor îndoite la cot”. Standardul modern al rasei American Lo-Sze Pugg cere contrariul: anterioare „moderat scurte… curbate”, labe „mari, plate, nu rotunde”, cele din față rotite spre exterior.

Nu este un motiv să spunem că programul ar fi necinstit. Este un motiv să numim lucrurile pe nume: mopsul american pitic de astăzi este un tip nou, asamblat în anii 1990 sub un nume vechi, și nu un tip vechi restaurat. Caracterul ales drept central — membre scurte și curbate — nu era ceea ce deosebea lo-sze în cea mai veche descriere detaliată a lui.

O vorbă separată despre dublul „g” din Pugg. Site-ul rasei îl explică astfel: „această grafie provine din termenul afectuos din engleza veche”. Dicționarele etimologice engleze datează cuvântul pug ca apelativ afectuos general în jurul anului 1560, iar sensul de „câine mic” în 1749; forma puggy a existat cu adevărat. Dar 1560 aparține englezei moderne timpurii, nu englezei vechi, încheiate cu vreo patru sute de ani mai devreme. Explicația se sprijină pe o observație corectă și pe o epocă greșită.

Este un câine mic și compact, de 2,3 până la 6,8 kg, cu corp dens și aproape pătrat din profil, cu ținută joasă. Capul este lat și plat între urechi, stopul adânc, botul „foarte scurt și lat” după standard. Ochii sunt mari și rotunzi, iar standardul consideră defect pe cei excesiv de proeminenți: un caz rar în care un document avertizează tocmai împotriva excesului care la rasele toy se laudă de obicei.

Capul și mușcătura

Mușcătura este descrisă mai amănunțit decât orice altceva în standard: prognatismul este obligatoriu, incisivii inferiori trebuie să iasă în fața celor superiori, maxilarul inferior este lat și puternic, incisivii stau într-un rând drept, nici încălecați, nici înclinați, iar nici dinții, nici limba nu trebuie să se vadă cu gura închisă. Gura strâmbă este defect. Trufa este lată, cu nări deschise; spre deosebire de multe standarde de rase toy, aici se scrie explicit „nări deschise”, și nu este o cerință estetică: la câinii cu botul scurt îngustarea nărilor are o greutate respiratorie directă.

Corpul, membrele, coada

Corpul este „mai degrabă lung”, pieptul lat, linia superioară dreaptă, gâtul scurt și moderat gros. Membrele anterioare sunt moderat scurte, cu osatură bună, cu aplomburi largi și curbate; cele posterioare pot avea o osatură puțin mai ușoară, dar trebuie să fie ferme. Labele sunt mari, plate, nu rotunde, cele din față rotite spre exterior. Coada este inserată sus și se așază pe spate în inel plin sau lejer, pe o parte sau pe cealaltă. Tocmai acest ansamblu — membru anterior scurt și curbat cu labă mare și plată — produce acel mers legănat pe care descrierile rasei îl numesc simpatic.

Blana și culoarea

Standardul cere blană scurtă, moale și netedă, cu subpăr, și admite toate culorile și toate desenele, fără excepții. Este sensibil mai larg decât la mopsul modern, și aici ideea declarată a „întoarcerii la strămoșul pestriț” se vede cu adevărat în document, nu doar în poveste: câinii bălțați și albi nu sunt excluși. Al doilea tip de blană — lungă, cu franjuri pe urechi, membre, coadă și degete — este descris de compilații drept „nedorit, dar acceptat”.

Despre această rasă se scrie adesea că crescătorii ei „evită conștient brahicefalia extremă”. În documentele programului nu există nimic de felul acesta. Standardul cere un bot „foarte scurt și lat”. Secțiunea de sănătate a site-ului rasei se deschide spunând că majoritatea problemelor acestor câini țin de cap, ca la mops și la pechinez, și vorbește separat despre „scurtimea extremă a nasului” rasei, din pricina căreia câinele se supraîncălzește repede. Rasa nu este numită brahicefală de critici, așadar, ci de propriile ei materiale.

Acest lucru contează, pentru că o etichetă de construcție nu este o proprietate a unui nume, ci rezultatul măsurării unui câine anume. Medicina veterinară lucrează aici cu numere, iar numerele merită cunoscute.

• Există o cifră-prag. Autoritatea alimentară finlandeză recomandă un raport craniofacial — lungimea botului raportată la cea a craniului — nu mai mic de 0,33. Analizând rezultatele testelor de reproducție finlandeze din 2017 până în 2022, cercetătoarele observă că acel prag a fost atins de numai 13 câini din întregul eșantion, în majoritate buldogi englezi.
• În interiorul uneia și aceleiași rase cu botul scurt, acel raport distinge prost. O lucrare de la Cambridge din 2017, pe 604 câini, dintre care 189 de mopși, a căutat ce măsuri se asociază cu respirația dificilă la fiecare rasă luată separat. La mopși au ieșit semnificative lățimea ochiului raportată la cea a craniului și indicele cranian, nu raportul craniofacial; autorii au pus în plus la îndoială reproductibilitatea acelei măsuri între doi observatori.
• Nările sunt predictorul cel mai de încredere. În aceeași lucrare, stenoza nărilor s-a asociat cu respirația dificilă la toate cele trei rase studiate. Iar în datele finlandeze 71 % dintre mopșii examinați prezentau stenoză narinară moderată sau severă: procentul cel mai ridicat dintre toate rasele testate.

Concluzia practică pentru cel care cumpără este simplă și verificabilă: trebuie privite nările și respirația câinelui pe care îl ai în față, nu numele de pe documente. Un standard care permite un bot „foarte scurt și lat” nu garantează nimic în nicio direcție: sub acel standard se poate naște un câine cu nările deschise și tot atât de bine unul cu nările aproape închise.

Merită știut cum funcționează lucrurile acolo unde tema se măsoară deja. Potrivit sintezei cercetătoarelor finlandeze, în Finlanda este în vigoare din 2017 un test de reproducție care unește o plimbare de un kilometru cu verificarea revenirii și a temperaturii, o evaluare veterinară a semnelor respiratorii și o examinare a nărilor; pentru mopși a devenit obligatoriu înaintea împerecherii în 2021, iar pentru ambii părinți din 2024. Aceeași sinteză arată că în Germania proba de efort este obligatorie pentru mopșii de reproducție din 2009 și că cluburile chinologice suedez și norvegian au interzis împerecherea câinilor brahicefali cu semne respiratorii moderate și severe. De observat natura acestor norme: o parte sunt regulamente ale unor cluburi chinologice, nu interdicții de stat, iar cele două niveluri nu trebuie confundate. Niciuna dintre ele nu îl menționează pe mopsul american pitic — și nici nu are de ce: ele lucrează pe un câine măsurat, nu pe un nume de rasă.

Și încă o cifră care arată bine direcția: în Finlanda înscrierile de mopși au scăzut de la 346 în 2017 (locul 36 dintre cele o sută de rase cele mai răspândite) la 135 în 2022 (locul 92).

Cifra de „12–15 ani” care circulă prin toate compilațiile provine din materialele aceluiași program de creștere: așa răspunde secțiunea „ce merită să știți” a site-ului rasei și așa reproduce și articolul de referință cel mai copiat. Date independente despre longevitatea acestei rase nu au fost publicate, de aceea în fișa rasei păstrăm acea cifră ca declarată de program, nu ca măsurată.

Despre mops, în schimb, datele există — și arată cât de mult depinde răspunsul de metodă.

• Tabelele de mortalitate britanice din 2022 (construite pe 30 563 de decese de câini între 2016 și 2020) dau mopsului o speranță de viață la naștere de 7,65 ani (interval de încredere 6,99–8,20) față de 11,23 ani pentru totalitatea câinilor. Autoarele înseși avertizează că pentru unele rase, printre care și mopsul, eșantionul a fost mic (197 de câini), astfel încât acele tabele trebuie citite cu rezervă. Tot ele raportează o estimare japoneză pentru mops — 12,8 ani — și explică diferența prin deosebiri de eșantionare.
• Un studiu britanic din 2024 despre longevitatea raselor atribuie mopsului o mediană de 11,6 ani, față de 12,0 la câinii metiși.

Două surse britanice trecute prin evaluare colegială și două cifre foarte diferite pentru aceeași rasă. Nu o alegem pe cea mai comodă și nu facem media dintre ele: deosebirea nu stă în date, ci în ce anume se numără — speranța de viață la naștere după un tabel de mortalitate sau mediana vârstei la deces. Sunt două întrebări diferite și au dreptul la răspunsuri diferite.

Standardul formulează temperamentul în puține cuvinte: un câine sensibil și inteligent „a cărui unică funcție este să îl slujească pe om ca tovarăș”, receptiv și afectuos cu ai săi, dar capabil de rezervă față de străini, care au nevoie de timp pentru a fi acceptați. Materialele rasei adaugă: sociabil, tolerant cu pisicile și cu păsările, răspunde bine atât la ascultare, cât și la jocurile de îndemânare, bun cu copiii, latră mai degrabă ca semnal decât fără motiv, iar prin talie și fire nu poate face pe paznicul.

Este o descriere a crescătoarei și ca atare trebuie citită. Măsurat în mod independent, la această rasă, nu există nimic. O cifră învecinată există totuși: în comparația britanică pe 40 de diagnostice frecvente, șansa ca unui mops să i se noteze agresivitate a fost mai mică decât la ceilalți câini — raport de șanse 0,31. Nu este „o rasă fără agresivitate”; este o statistică a consultațiilor veterinare în care mopsul apare într-adevăr mai rar decât câinele mediu.

Materialele rasei avertizează separat împotriva capcanei comportamentale a câinilor mici: dacă unui câine mic i se permite ceea ce nu i s-ar permite unuia mare, el începe să se poarte ca șef de haită. Sfatul este vechi și plictisitor, dar funcționează: aceleași reguli indiferent de talie, consecvență și socializare timpurie.

Este interesant de comparat acest proiect cu alte rase și alte proiecte americane. American Staghound s-a format ca tip de lucru pentru o sarcină precisă — viteză și vânătoare — iar forma lui a fost dictată de muncă. Ciobănescul American de Tundră este și el un proiect american modern, născut dintr-o nevoie: un câine pentru o climă aspră. Mopsul american pitic ține de o a treia categorie: forma lui nu este dictată de muncă, ci de o imagine a câinelui vechi reconstituită din cărți. Este un mod legitim de a crește câini, dar înseamnă că aici aspectul este scopul, nu consecința.

Îngrijirea unui câine cu păr scurt de această talie este simplă, iar materialele rasei o rezumă într-un rând: o periere săptămânală și o baie din când în când sunt tot ce trebuie. Năpârlirea este un proces natural, iar peria săptămânală o ține sub control.

• Perierea: o dată pe săptămână, cu perie tare sau cu mănușă de cauciuc; în perioadele de năpârlire mai intensă, mai des.
• Baia: la nevoie, fără calendar. Un câine de această talie se murdărește rar într-atât încât să fie nevoie să fie spălat des.
• Cutele botului: punctul cel mai important la orice câine cu botul scurt și cu pliuri de piele — să fie ținute uscate și curate, să fie șterse și, mai ales, uscate după aceea.
• Ochii: cu orbite puțin adânci și clipit insuficient, pe care materialele rasei le trec printre afecțiunile cunoscute la ea, medicul veterinar poate prescrie lacrimi artificiale. Șiroaiele de sub ochi pe un bot deschis la culoare sunt un motiv să se verifice canalele lacrimale, nu un simplu detaliu estetic.
• Unghiile și urechile: la un câine care umblă puțin pe suprafețe dure, unghiile nu se tocesc singure și trebuie scurtate cu regularitate; urechile se verifică în fiecare săptămână.

Materialele rasei descriu acești câini ca având „un nivel relativ ridicat de inteligență” și ca receptivi atât la ascultare, cât și la jocurile de îndemânare, sfătuind să se înceapă devreme și treptat. Este formularea obișnuită pentru un câine de companie, iar pentru această rasă anume nu au fost publicate teste obiective ale capacităților cognitive: nu merită deci stors mai mult de aici.

În practică sunt mai utile două lucruri. Primul: la un câine cu botul scurt, dresajul se planifică în jurul respirației — ședințe scurte, fără supraîncălzire și fără agitație până la gâfâit; materialele rasei sfătuiesc explicit să se aibă grijă ca acest câine să nu se supraîncălzească în timpul activității. Al doilea: socializarea este necesară tocmai pentru că standardul prevede rezervă față de străini — nu este un defect, ci o trăsătură descrisă, iar o muncă timpurie și calmă dă un adult care nu se sperie de vizite.

Rasa nu are nevoie de eforturi prelungite: potrivit descrierii programului, acești câini se mențin în formă cu activitatea obișnuită din casă, dar plimbarea zilnică rămâne necesară. Jocul cu mingea este cel preferat, și tocmai acolo este mai ușor să nu observi supraîncălzirea.

• Numele rasei este o marcă înregistrată. Nu este o figură de stil: site-ul rasei vorbește explicit despre înregistrarea semnului și despre crescători „autorizați”. Federațiile chinologice nu au nicio legătură — numele este ocrotit de dreptul mărcilor, nu de o carte genealogică.
• Standardul descrie mușcătura mai amănunțit decât tot restul la un loc. Îi dedică cinci cerințe distincte, în timp ce înălțimii nu îi dedică niciuna.
• „Semnul Prințului”. Cartea din 1921 relatează că trăsătura cea mai dorită a lui lo-sze chinezesc erau trei riduri pe frunte cu o bară verticală, care alcătuiau caracterul pentru „prinț” — același pe care chinezii îl vedeau în dungile de pe fruntea tigrului.
• „Mopsul cu gheară de dragon”. A doua varietate a lui lo-sze, cu părul lung, cu franjuri pe urechi, degete și coadă, era socotită cea mai de seamă și, potrivit aceleiași cărți, a dispărut cu vreo jumătate de secol înainte de 1921. Descrierea ei coincide aproape la literă cu al doilea tip de blană „nedorit, dar acceptat” din compilațiile de astăzi despre rasă.
• Cuvântul „lo-sze” este la origine, după toate probabilitățile, un toponim, nu „mic”. Autorul din 1921 presupunea că numele s-a contractat din forma veche „lo-chiang-sze”, în care „-sze” este un sufix frecvent în numele de locuri din Sichuan.
• Coada inelată nu este o coadă în tirbușon. În studiul din 2018 care a identificat mutația tirbușonului la buldogi, toți cei 29 de mopși examinați erau indemni, iar cozile lor s-au dovedit la radiografie de lungime deplină și lipsite de malformații vertebrale.

Prin ce diferă mopsul lo-sze de mopsul obișnuit?
Prin scopul declarat: este o încercare de a alcătui un câine mai compact, cu ținută mai joasă, cu anterioare mai scurte și curbate, cu labe mari și plate și de orice culoare, inclusiv bălțat și alb. Standardul cere însă un bot „foarte scurt și lat”, nu mai lung decât al mopsului.

Este mai sănătos decât mopsul modern?
Nimeni nu a demonstrat asta. Studii clinice asupra acestei rase anume nu au fost publicate, iar propriile ei materiale o numesc brahicefală și vorbesc despre scurtimea extremă a nasului. Nu susținem nici că rasa ar fi mai rezistentă, nici că ar fi mai bolnăvicioasă: pentru prima afirmație lipsesc datele, iar pentru a doua la fel.

Ce rase au fost folosite pentru a o crea?
Programul de creștere a refuzat să dezvăluie acest lucru și a dat și motivul: pentru ca rasa să nu fie copiată. Rețetele care circulă prin compilații nu provin de la el.

A existat cu adevărat această rasă în China antică?
Câini mici cu botul scurt sunt documentați în China de multă vreme, iar „lo-sze” este atestat ca nume chinezesc curent al mopsului. Dar nicio linie care să ducă de la ei la programul american din 1989 nu a fost documentată, iar datele precise ale poveștii populare — despre Confucius, despre dicționarul „din jurul anului 950” — nu rezistă confruntării cu sursa primară.

Cât trăiește?
Programul de creștere declară 12–15 ani. Măsurători independente asupra acestei rase nu există. Pentru comparație, două studii britanice dau mopsului 7,65 ani după tabelul de mortalitate și 11,6 ani după mediana vârstei la deces: o deosebire de metodă, nu de date.

La ce trebuie privit când alegi un cățel?
La nări și la respirație: stenoza nărilor este cel mai de încredere dintre predictorii simpli ai respirației dificile la câinii cu botul scurt, iar la examinările finlandeze 71 % dintre mopși prezentau stenoză moderată sau severă. Apoi la greutatea părinților și la disponibilitatea crescătorului de a arăta cum respiră câinii lui după mișcare.