Perro Ratero Mallorquín (Ca Rater Mallorquí)

Cititorul care caută informații despre rasă dă peste cel puțin trei denumiri și, aproape inevitabil, ajunge să creadă că e vorba de populații diferite. Nu este. Ca Rater Mallorquí e forma catalană, în varianta ei mallorchină: „ca„ înseamnă câine, iar „rater” vine de la „rata", adică șobolan. Perro Ratero Mallorquín e exact aceeași sintagmă, tradusă în castiliană. Ratoner de Mallorca este a treia variantă întâlnită în literatura de specialitate. Un singur câine, trei registre lingvistice.

Ceea ce există cu adevărat este un traseu administrativ regional și unul agricol, ambele reale și verificabile. Standardul rasei a fost publicat de administrația Insulelor Baleare în buletinul oficial BOIB, la 28 decembrie 2002. Cu puțin timp înainte, printr-o rezoluție din 21 noiembrie 2002, ținerea cărții genealogice (llibre genealògic) a fost încredințată clubului de rasă. La nivel de stat, Ministerul Agriculturii din Spania a recunoscut asociația de crescători în cadrul juridic dat de Real Decreto 558/2001, din 25 mai 2001, act care reglementează recunoașterea oficială a asociațiilor de crescători de câini de rasă pură.

Veți întâlni pe internet două ani diferiți pentru această recunoaștere de stat, 2003 și 2004, prezentați ca o contradicție. Nu sunt: sunt două etape ale aceluiași proces. Comisia de specialitate a dat avizul favorabil la 22 aprilie 2003, iar ordinul propriu-zis — Orden APA/807/2004 — a fost semnat la 24 martie 2004 și publicat în Monitorul Oficial spaniol (BOE) la 30 martie 2004.

Un amănunt din acel document merită scos în evidență, pentru că leagă toată povestea: în anexa aceluiași ordin, în aceeași zi, au intrat și ca raterul mallorchin, și șoricarul valencian. Douăzeci de ani mai târziu, unul are număr de standard FCI, celălalt nu. Nu documentul de stat a făcut diferența, ci ce a ales fiecare club să facă mai departe.

Ce contează, de altfel, e natura acestui act: e o recunoaștere administrativ-agricolă a unei asociații de crescători, nu o omologare chinologică a rasei. Sunt două lucruri diferite, iar amestecarea lor sub eticheta „rasă recunoscută oficial" a produs jumătate din confuziile care circulă.

Ce nu există: niciun număr de standard FCI. Federația Chinologică Internațională nu a omologat rasa, nici măcar provizoriu. Dacă întâlniți undeva un „FCI nr. ..." atribuit ca raterului, acel număr e inventat sau împrumutat de la altă rasă. La fel, aglomeratoarele de conținut și blogurile de asigurări repetă frecvent că rasa ar fi fost „recunoscută de RSCE", clubul canin spaniol. Nici asta nu e adevărat: pe site-ul RSCE rasa apare într-o rubrică separată, de alte rase / rase în curs de refacere, nu în lista raselor spaniole recunoscute.

Motivul e, de altfel, o decizie asumată. Clubul de rasă nu a vrut să intre sub umbrela RSCE, pentru că asta ar fi însemnat să predea cartea genealogică pe care o ține el însuși din 2002. Cum drumul spre FCI trece obligatoriu prin organizația națională membră, refuzul acesta a închis, practic, poarta internațională. Nu e neglijență, e o alegere: crescătorii au preferat controlul asupra propriei populații în locul unui număr de standard.

Există totuși un loc în care rasa e numită pe nume într-o lege în vigoare — și nu e o lege chinologică. Legea baleară a vânătorii, Ley 6/2006, prevede la articolul 34.5 obligația autorităților de a sprijini conservarea raselor locale de câini de vânătoare, enumerate acolo ca eivissenc, mè i rater. Administrația insulei și-a apărat câinele cu instrumentul pe care îl avea la îndemână: legea vânătorii, în lipsa unei porți deschise spre federația internațională.

Clubul se numește Club del Ca Rater Mallorquí — prescurtat CEPRAM — a fost înființat în 1990 și recunoscut oficial ca asociație de crescători în 2002. Expoziția monorasială are loc în prima duminică din decembrie, la Montuïri, unde crescătorii se adună neîntrerupt încă din 1990, iar examinările de reproducție se organizează de două ori pe an, primăvara și toamna.

Pentru un cititor român, drumul acesta nu e o abstracțiune. E o experiență trăită și dusă la capăt de patru ori, ultima dată chiar acum doi ani.

Cazul Corbului merită subliniat, pentru că e proaspăt și pentru că arată exact cum arată procedura. Comitetul General al FCI a aprobat omologarea internațională provizorie a rasei la 17 septembrie 2024, standardul purtând numărul 373, grupa 2 (Pinscher și Schnauzer, molosoizi, câini de munte și de vite), secțiunea 2.2, molosoizi de tip montan, fără probă de lucru. Atenție la cuvântul „provizoriu": rasa a intrat în catalogele de expoziție și poate concura, dar treapta finală, recunoașterea definitivă, vine după o perioadă de observație. Mioriticul și Carpatinul au parcurs același traseu, cu zece ani între provizoriu (2005) și definitiv (2015).

Organizația care a purtat aceste dosare este Asociația Chinologică Română (AChR), singurul membru al FCI din România, cu sediul la București și cu o istorie de membru care începe încă din perioada interbelică. Tot AChR ține Cartea de Origine Română, registrul din care se eliberează pedigriurile valabile internațional.

România are patru rase omologate. Toate patru sunt câini mari, de pază și de turmă: Mioriticul lățos, Carpatinul de munte, Bucovineanul masiv, Corbul negru ca pana corbului. Nicio rasă mică, niciun câine de curte, niciun specialist pe rozătoare. Nu pentru că românii n-ar fi avut câini mici prin gospodării — au avut, cu duiumul — ci pentru că un câine mic de lucru nu adună în jurul lui nici mândrie națională, nici public de expoziție, nici crescători dispuși să facă zece ani de hârtii.

Exact același tipar, la mii de kilometri distanță, pe o insulă din Mediterană. Mallorca are patru tipuri de câine considerate proprii. Au trecut prin FCI cele două mari și impunătoare. Au rămas afară lăgașul insular și șoricarul. E o regulă socială: recunoașterea internațională cere ani de muncă, iar oamenii dispuși s-o facă se strâng în jurul câinilor care pot deveni simbol.

Pentru cititorul român, morala are și o parte optimistă. Statutul nu e etern. Corbul era, până în 2024, o rasă „locală, nerecunoscută" — exact eticheta care i se pune azi ca raterului. A fost nevoie de un club organizat, de o carte genealogică ținută corect și de o organizație națională membră FCI care să ducă dosarul mai departe. Ca raterul are primele două. Îi lipsește, prin propria alegere, a treia.

Puse una lângă alta, cele două strategii se văd limpede. Mallorca și-a scris șoricarul într-o lege regională a vânătorii, ca să-l țină în viață acasă. România și-a dus ciobăneștii prin nomenclatorul internațional, cu AChR purtând dosarele. Prima cale apără câinele în curtea lui; a doua îi deschide lumea.

• Ca de Bou (dogul de Mallorca) — molosoid puternic, standard FCI nr. 249, recunoaștere definitivă din 1963. Câinele mare și spectaculos al insulei.
• Ca de Bestiar (ciobănescul mallorchin) — câine de turmă negru, standard FCI nr. 321, grupa 1. Tot mare, tot impunător, tot înăuntru.
• Ca Mè Mallorquí — prepelicarul insulei, câine de aret. Nerecunoscut de FCI.
• Ca Rater Mallorquí — șoricarul, eroul acestui articol. Nerecunoscut de FCI.

Linia de demarcație e trasată cu rigla: peste douăzeci de kilograme și cu prezență de scenă — înăuntru; câine de muncă măruntă — afară. Aceeași linie o regăsim, cum am văzut, și în cazul românesc.

Valencianul, cunoscut și ca Rateret sau Fusterrier, a primit standardul actual în 2022. Bodegueroul andaluz — numit și terrier andaluz sau sherry terrier — a fost omologat în septembrie 2024, devenind a paisprezecea rasă spaniolă recunoscută de FCI. La el, spre deosebire de mallorchin, filiația britanică chiar e documentată: provine din linii de foxterier cu păr scurt aduse în Andaluzia de companiile britanice de comerț cu vin.

Observați ce înseamnă asta pe axa timpului: acum cinci ani, toți trei șoricarii iberici erau nerecunoscuți. Doi au trecut, unul a rămas. Iar la omologare, FCI a redenumit ambele rase împingându-le spre cuvântul „terrier", ceea ce spune ceva și despre modul în care se face încadrarea internațională.

Ca să înțelegem câinele, intrăm în clădirea în care a muncit. Gospodăria mallorchină tradițională — possessió — avea magazie de cereale, grajd, moară și teasc de ulei; peste tot unde se strânge grâu, orz sau turtă de măsline apar rozătoarele.

Câinele era trimis sub podea, între saci și în crăpăturile zidurilor de piatră. De aici vine talia: nu e mic pentru că a fost miniaturizat de dragul modei, ci pentru că un câine mai mare pur și simplu nu intra acolo. Fiecare centimetru în plus l-ar fi făcut inutil.

Condițiile de lucru explică restul caracterului. Se lucra în întuneric, deci mirosul și auzul contau mai mult decât vederea. Se lucra singur, deci comanda omului era irelevantă. Și se lucra împotriva unui adversar care se apără: un șobolan încolțit sare la față și mușcă. Un câine care ezită nu prinde nimic și nici nu supraviețuiește prea multe sezoane. Selecția a fost, la propriu, o selecție pe curaj.

Rozătoarele au fost meseria de bază, dar nu singura: ca raterul a fost folosit și la iepure, la arici și, poate cel mai surprinzător, la sturzi — păsări pe care le scotea din tufișurile joase.

Tehnica lui la iepure poartă în catalană numele de buidar, adică „a goli". Nu e o urmărire în câmp deschis. Câinele intră în desiș și împinge vânatul afară, către vânător, în loc să-l fugărească pe distanțe lungi. E exact opusul lucrului unui câine de tip podenco, cum e ibizanul, care aleargă la vedere pe teren deschis.

Distincția asta e utilă și pentru cine ține câinele în oraș. Un ca rater nu are anduranța unui alergător de fond, are explozie pe distanțe scurte. Diferența se vede clar dacă îl comparăm cu urmăritorii mari: Otterhound-ul este un urmăritor mare și rezistent, conceput pentru lucrul în apă și pe terenuri grele, în timp ce mallorchinul e sprinter și câine de vizuină. Sarcina lui e atacul instantaneu, nu maratonul.

Există un amănunt etnografic care schimbă complet felul în care privim lătratul acestei rase. Pe Mallorca, ca raterul nu lucra izolat, ci în tandem cu ca de bestiar, ciobănescul negru al insulei. Împărțirea sarcinilor era clară: câinele mare păzea și, la nevoie, intervenea; câinele mic era cel care anunța, primul, orice apropiere.

Cu alte cuvinte, glasul ascuțit al ca raterului nu e un viciu apărut din plictiseală, ci raportul de serviciu al unui angajat cu vechime. Câinele care latră la poartă își face treaba pentru care a fost ales, generație după generație. Asta nu înseamnă că trebuie să-l suportați într-un bloc cu pereți subțiri, dar înseamnă că îl educați altfel: nu îi interziceți semnalul, îi limitați durata.

Puneți-vă întrebarea simplu: în hambarul, grajdul, șura, pătulul de porumb și podul unei case de la țară, cine se ocupa de rozătoare înainte de deratizarea organizată?

Răspunsul e format din două animale, și niciunul nu e o rasă. Primul e pisica — angajatul principal, tolerat în casă exact pentru asta. Al doilea e câinele de curte fără rasă, dulăul mic și isteț al gospodăriei, care prindea șoareci nu pentru că fusese învățat, ci pentru că îi făcea plăcere. Exact aceeași selecție spontană ca pe Mallorca: gospodarul păstra cățelul care prindea. Diferența e că la noi n-a existat niciodată un club, o carte genealogică sau cineva care să scrie un standard — așa că tipul acesta de câine a rămas tip, nu a cristalizat în rasă.

Rasele autohtone românești care au ajuns rase sunt, toate, câini de spațiu: ciobănești mari, făcuți pentru turmă, munte și distanțe. Nicio rasă românească mică de lucru nu a existat vreodată — și e important să spunem asta cinstit, pentru că e exact răspunsul la întrebarea „de ce nu avem noi un ca rater al nostru?". Nu pentru că n-am fi avut nevoie de el, ci pentru că nișa a fost acoperită informal, de pisică și de javra din curte.

Și, ca să închidem paralela: câinele mare legat lângă poartă plus cățelușa măruntă care simte oaspetele primul — combinația asta a existat în mii de curți românești. E fix perechea mallorchină ratter + ca de bestiar. Noi n-am numit-o niciodată rasă; ei au numit-o.

Dacă răsfoiți presa românească de profil, veți găsi periodic articole cu titluri de genul „rasele de câini care alungă șobolanii din curte". Lista e mereu aceeași și e formată exclusiv din rase de import: jack russell terrier, foxterier, pinscher pitic, yorkshire terrier, uneori border terrier sau pinscherul german.

Formula cea mai utilă pentru un cititor român care încearcă să-și imagineze rasa noastră e chiar aceasta: imaginați-vă un jack russell de la țară, numai că mai ușor, mai subțire și mai gălăgios. Aceeași energie, același reflex, aceeași încăpățânare simpatică — la o construcție mai fină și cu urechi drepte în loc de urechi pliate.

Reflexul la mișcare măruntă se declanșează mai repede decât comanda dumneavoastră. Un porumbel care își ia zborul de pe alee, o veveriță în parcul Herăstrău, o pisică ce o ia la sănătoasa, hamsterul copilului vecinului — toate activează același circuit, iar circuitul e mai vechi decât orice dresaj. Nu vorbim de neascultare, ci de viteză de reacție: pur și simplu câinele a pornit deja când dumneavoastră abia deschideți gura.

Al doilea capitol neplăcut e săpatul și strecuratul. Un câine care intra în crăpăturile zidurilor de piatră tratează un gard cu ochiul unui specialist. Gardul „care pare în regulă" nu e în regulă. Verificarea corectă se face jos, la nivelul solului, pe toată lungimea, plus o bordură îngropată acolo unde pământul e moale.

Al treilea: rozătoarele de companie sunt, pentru acest câine, pradă profesională. Hamsterul, cobaiul, cincila, iepurele pitic și papagalul nu sunt o problemă de educație, ci una de inginerie: uși care se închid, colivii pe suporturi stabile, camere separate, reguli respectate de toată familia.

Aceasta este, pentru un proprietar din România, cea mai importantă informație practică din tot articolul, iar ea se deduce din trei date pe care le-am dat deja: blană scurtă fără subpăr, fără strat de grăsime, patru kilograme.

Rasa s-a format într-un climat mediteranean, unde iarna înseamnă ploaie și câteva grade peste zero, nu ger. România are o iarnă continentală: geruri de minus zece, minus douăzeci de grade în Moldova și în Bărăgan, vânt tăios, viscol, zăpadă săptămâni la rând. Raportul dintre suprafața corpului și masa lui, la un câine atât de mic, face ca pierderea de căldură să fie brutală.

Concluzia nu admite nuanțe: ținerea afară, în curte, iarna, este exclusă. Nu „nu e ideal", ci exclus. Nicio cușcă izolată, niciun paie în plus și niciun perete de scândură nu compensează lipsa subpărului la un animal de trei-cinci kilograme. Cine are nevoie de un câine care doarme afară iarna trebuie să aleagă altă rasă — sau, de ce nu, chiar unul dintre ciobăneștii noștri, făcuți exact pentru asta.

Partea bună a aceleiași monede: canicula de la noi nu-l sperie. Un câine format pe o insulă mediteraneană, cu blană scurtă și fără masă corporală de încălzit, suportă vara din sudul României mult mai ușor decât un ciobănesc lățos.

Rodenticidele anticoagulante folosite la deratizare nu ucid rozătoarele pe loc; ele blochează coagularea, iar animalul otrăvit mai trăiește câteva zile — timp în care devine încet, dezorientat și, prin urmare, o pradă ușoară exact pentru un câine ca al nostru. Otrava trece astfel în organismul câinelui la mâna a doua.

Partea cea mai periculoasă e întârzierea. Semnele nu apar imediat, ci după câteva zile, când rezervele de factori de coagulare se epuizează: apatie bruscă, gingii palide, sângerări din nas, vânătăi sub piele, sânge în urină sau în scaun, respirație grea dacă sângerarea e internă. Proprietarul, care a uitat de mult episodul cu șobolanul, nu face legătura.

Regula practică e simplă și merită pusă pe frigider: dacă bănuiți că a mâncat un rozător într-o zonă deratizată, mergeți la veterinar imediat, nu când apar simptomele. Există antidot, iar tratamentul început devreme funcționează. În România deratizările programate în orașe, la asociațiile de proprietari, în piețe și în jurul depozitelor sunt frecvente, iar anunțurile nu sunt întotdeauna vizibile la timp — motiv în plus să nu lăsați câinele să scormonească liber prin zonele de subsol și în spatele blocurilor.

I se potrivește: omului activ, care iese oricum zilnic; familiei cu copii de peste șase-șapte ani, care înțeleg regulile; celui care are casă la țară sau la marginea orașului și chiar are nevoie de un câine care ține rozătoarele la distanță; pasionaților de agility și de sporturi canine; persoanelor care apreciază un câine cu caracter și nu caută un animal decorativ ascultător.

Nu i se potrivește: celui care lucrează douăsprezece ore pe zi și vrea un câine care stă cuminte în apartament; familiilor cu copii foarte mici; celor cu hamsteri, cincile, iepuri pitici sau papagali în libertate prin casă; oamenilor care nu suportă lătratul; celor care vor un câine de curte care doarme afară; și, în general, oricui își imaginează că un câine mic înseamnă automat un câine ușor de ținut.

1. În Mallorca, această rasă este încă folosită conform destinației directe la ferme, precum și pentru vânătoarea de iepuri.
2. Această rasă este considerată patrimoniu național al Insulelor Baleare.
3. Vânătorii preferau exemplarele tricolore dintr-un motiv practic: în desiș, un câine complet închis la culoare se confundă cu iepurele.
4. Efectivul real e greu de stabilit: clubul vorbește despre peste o mie de exemplare înregistrate și circa o sută cincizeci de pui pe an, o publicație spaniolă de specialitate despre peste două mii, iar studiul genetic a analizat un registru de 363 de animale. Sursele numără lucruri diferite; cert e că rasa nu e pe cale de dispariție, dar nici numeroasă.