Perro Ratero Mallorquín (Ca Rater Mallorquí)

Istoria acestei rase este strâns legată de istoria Insulelor Baleare, în special de insula Mallorca. Se crede că strămoșii acestor câini au ajuns pe insule împreună cu coloniștii catalani. Timp de secole, ei au îndeplinit o muncă importantă, deși nu întotdeauna vizibilă – curățarea grajdurilor și a terenurilor agricole de rozătoare. Tocmai de aceea, în numele lor apare cuvântul „Rater” (de la „rata” – șobolan).

Aici e nevoie însă de o precizare de onestitate. Documente care să ateste rasa mai devreme de mijlocul secolului al XIX-lea pur și simplu nu există. Tot ce se scrie despre sosirea câinilor odată cu cucerirea catalană sau despre origini și mai vechi rămâne la stadiul de ipoteză rezonabilă, nu de fapt demonstrat. Un câine de gospodărie nu intra în hrisoave: nu era vânat de nobili, nu figura în inventare, nu interesa pe nimeni în afara curții în care muncea. Existența lui era la fel de firească — și la fel de nedocumentată — ca cea a pisicii din pod.

Este interesant faptul că, genetic și fenotipic, Perro Ratero Mallorquín are multe în comun cu alți câini șoricar spanioli. De exemplu, dacă privim la Ratonero Valencian (Gos Rater Valencià), putem observa o asemănare izbitoare. Acest lucru se explică prin apropierea geografică și legăturile comerciale istorice dintre Valencia și Mallorca. Cu toate acestea, izolarea insulară i-a permis mallorquinului să-și păstreze trăsăturile unice, care îl deosebesc de frații săi de pe continent.

Cititorul care caută informații despre rasă dă peste cel puțin trei denumiri și, aproape inevitabil, ajunge să creadă că e vorba de populații diferite. Nu este. Ca Rater Mallorquí e forma catalană, în varianta ei mallorchină: „ca” înseamnă câine, iar „rater” vine de la „rata”, adică șobolan. Perro Ratero Mallorquín e exact aceeași sintagmă, tradusă în castiliană. Ratoner de Mallorca este a treia variantă întâlnită în literatura de specialitate. Un singur câine, trei registre lingvistice.

Ceea ce există cu adevărat este un traseu administrativ regional și unul agricol, ambele reale și verificabile. Standardul rasei a fost publicat de administrația Insulelor Baleare în buletinul oficial BOIB, la 28 decembrie 2002. Cu puțin timp înainte, printr-o rezoluție din 21 noiembrie 2002, ținerea cărții genealogice (llibre genealògic) a fost încredințată clubului de rasă. La nivel de stat, Ministerul Agriculturii din Spania a recunoscut asociația de crescători în cadrul juridic dat de Real Decreto 558/2001, din 25 mai 2001, act care reglementează recunoașterea oficială a asociațiilor de crescători de câini de rasă pură.

Veți întâlni pe internet două ani diferiți pentru această recunoaștere de stat, 2003 și 2004, prezentați ca o contradicție. Nu sunt: sunt două etape ale aceluiași proces. Comisia de specialitate a dat avizul favorabil la 22 aprilie 2003, iar ordinul propriu-zis — Orden APA/807/2004 — a fost semnat la 24 martie 2004 și publicat în Monitorul Oficial spaniol (BOE) la 30 martie 2004.

Un amănunt din acel document merită scos în evidență, pentru că leagă toată povestea: în anexa aceluiași ordin, în aceeași zi, au intrat și ca raterul mallorchin, și șoricarul valencian. Douăzeci de ani mai târziu, unul are număr de standard FCI, celălalt nu. Nu documentul de stat a făcut diferența, ci ce a ales fiecare club să facă mai departe.

Ce contează, de altfel, e natura acestui act: e o recunoaștere administrativ-agricolă a unei asociații de crescători, nu o omologare chinologică a rasei. Sunt două lucruri diferite, iar amestecarea lor sub eticheta „rasă recunoscută oficial” a produs jumătate din confuziile care circulă.

Ce nu există: niciun număr de standard FCI. Federația Chinologică Internațională nu a omologat rasa, nici măcar provizoriu. Dacă întâlniți undeva un „FCI nr. …” atribuit ca raterului, acel număr e inventat sau împrumutat de la altă rasă. La fel, aglomeratoarele de conținut și blogurile de asigurări repetă frecvent că rasa ar fi fost „recunoscută de RSCE”, clubul canin spaniol. Nici asta nu e adevărat: pe site-ul RSCE rasa apare într-o rubrică separată, de alte rase / rase în curs de refacere, nu în lista raselor spaniole recunoscute.

Motivul e, de altfel, o decizie asumată. Clubul de rasă nu a vrut să intre sub umbrela RSCE, pentru că asta ar fi însemnat să predea cartea genealogică pe care o ține el însuși din 2002. Cum drumul spre FCI trece obligatoriu prin organizația națională membră, refuzul acesta a închis, practic, poarta internațională. Nu e neglijență, e o alegere: crescătorii au preferat controlul asupra propriei populații în locul unui număr de standard.

Există totuși un loc în care rasa e numită pe nume într-o lege în vigoare — și nu e o lege chinologică. Legea baleară a vânătorii, Ley 6/2006, prevede la articolul 34.5 obligația autorităților de a sprijini conservarea raselor locale de câini de vânătoare, enumerate acolo ca eivissenc, mè i rater. Administrația insulei și-a apărat câinele cu instrumentul pe care îl avea la îndemână: legea vânătorii, în lipsa unei porți deschise spre federația internațională.

Clubul se numește Club del Ca Rater Mallorquí — prescurtat CEPRAM — a fost înființat în 1990 și recunoscut oficial ca asociație de crescători în 2002. Expoziția monorasială are loc în prima duminică din decembrie, la Montuïri, unde crescătorii se adună neîntrerupt încă din 1990, iar examinările de reproducție se organizează de două ori pe an, primăvara și toamna.

Pentru un cititor român, drumul acesta nu e o abstracțiune. E o experiență trăită și dusă la capăt de patru ori, ultima dată chiar acum doi ani.

Cazul Corbului merită subliniat, pentru că e proaspăt și pentru că arată exact cum arată procedura. Comitetul General al FCI a aprobat omologarea internațională provizorie a rasei la 17 septembrie 2024, standardul purtând numărul 373, grupa 2 (Pinscher și Schnauzer, molosoizi, câini de munte și de vite), secțiunea 2.2, molosoizi de tip montan, fără probă de lucru. Atenție la cuvântul „provizoriu”: rasa a intrat în catalogele de expoziție și poate concura, dar treapta finală, recunoașterea definitivă, vine după o perioadă de observație. Mioriticul și Carpatinul au parcurs același traseu, cu zece ani între provizoriu (2005) și definitiv (2015).

Organizația care a purtat aceste dosare este Asociația Chinologică Română (AChR), singurul membru al FCI din România, cu sediul la București și cu o istorie de membru care începe încă din perioada interbelică. Tot AChR ține Cartea de Origine Română, registrul din care se eliberează pedigriurile valabile internațional.

România are patru rase omologate. Toate patru sunt câini mari, de pază și de turmă: Mioriticul lățos, Carpatinul de munte, Bucovineanul masiv, Corbul negru ca pana corbului. Nicio rasă mică, niciun câine de curte, niciun specialist pe rozătoare. Nu pentru că românii n-ar fi avut câini mici prin gospodării — au avut, cu duiumul — ci pentru că un câine mic de lucru nu adună în jurul lui nici mândrie națională, nici public de expoziție, nici crescători dispuși să facă zece ani de hârtii.

Exact același tipar, la mii de kilometri distanță, pe o insulă din Mediterană. Mallorca are patru tipuri de câine considerate proprii. Au trecut prin FCI cele două mari și impunătoare. Au rămas afară lăgașul insular și șoricarul. E o regulă socială: recunoașterea internațională cere ani de muncă, iar oamenii dispuși s-o facă se strâng în jurul câinilor care pot deveni simbol.

Pentru cititorul român, morala are și o parte optimistă. Statutul nu e etern. Corbul era, până în 2024, o rasă „locală, nerecunoscută” — exact eticheta care i se pune azi ca raterului. A fost nevoie de un club organizat, de o carte genealogică ținută corect și de o organizație națională membră FCI care să ducă dosarul mai departe. Ca raterul are primele două. Îi lipsește, prin propria alegere, a treia.

Puse una lângă alta, cele două strategii se văd limpede. Mallorca și-a scris șoricarul într-o lege regională a vânătorii, ca să-l țină în viață acasă. România și-a dus ciobăneștii prin nomenclatorul internațional, cu AChR purtând dosarele. Prima cale apără câinele în curtea lui; a doua îi deschide lumea.

• Ca de Bou (dogul de Mallorca) — molosoid puternic, standard FCI nr. 249, recunoaștere definitivă din 1963. Câinele mare și spectaculos al insulei.
• Ca de Bestiar (ciobănescul mallorchin) — câine de turmă negru, standard FCI nr. 321, grupa 1. Tot mare, tot impunător, tot înăuntru.
• Ca Mè Mallorquí — prepelicarul insulei, câine de aret. Nerecunoscut de FCI.
• Ca Rater Mallorquí — șoricarul, eroul acestui articol. Nerecunoscut de FCI.

Linia de demarcație e trasată cu rigla: peste douăzeci de kilograme și cu prezență de scenă — înăuntru; câine de muncă măruntă — afară. Aceeași linie o regăsim, cum am văzut, și în cazul românesc.

Traducerea în practică e scurtă și trebuie spusă fără menajamente: nu veți obține niciodată un pedigriu AChR pentru un ca rater mallorquí. Asociația Chinologică Română, ca membru FCI, eliberează documente de origine doar pentru rasele aflate în nomenclatorul FCI. O rasă care nu are număr de standard nu are unde să fie înscrisă în Cartea de Origine Română.

Perro Ratero Mallorquín este un câine de talie mică, dar cu o constituție robustă. Nu arată fragil sau ca o „jucărie”. Corpul său este proporționat, musculos, creat pentru reacții instantanee și alergare rapidă. Capul câinelui amintește de forma unui con trunchiat, iar ochii sunt întunecați, expresivi și plini de inteligență, fiind cartea de vizită a rasei.

O corecție față de descrierile curente: ochii nu sunt întunecați, ci rotunzi și de culoarea chihlimbarului. Blana e scurtă, lipită și fără subpăr — detaliu decisiv la capitolul despre iernile românești.

Principalele caracteristici ale aspectului:

• Urechi: Mari, erecte, de formă triunghiulară. Îi conferă câinelui un aspect mereu alert.
• Blană: Scurtă, netedă, bine lipită de corp. Foarte plăcută la atingere.
• Culoare: Cea mai comună este negru cu bronz (black and tan). Mai rar se întâlnesc variații de maro cu bronz. De asemenea, este admis tricolorul (negru, foc, alb), unde petele de „foc” sunt situate pe piept, bot și sprâncene.

Una dintre cele mai interesante particularități ale rasei trece de obicei neobservată, pentru că e explicată greșit. Aproximativ unu din cinci pui se naște fără coadă sau cu o coadă rudimentară. Este un bobtail natural, o trăsătură moștenită, nu rezultatul unei intervenții.

Neînțelegerea are o cauză istorică perfect logică: în trecut, cozile se cupau aproape la toți puii, așa că un ochi neavizat vedea o populație întreagă de câini fără coadă și trăgea concluzia evidentă. Astăzi cuparea în scop estetic este interzisă în Uniunea Europeană, deci un câine adult fără coadă provenit dintr-o linie corectă este, cel mai probabil, un bobtail autentic.

În 2022 a apărut un studiu care a schimbat modul corect de a vorbi despre această rasă. Cercetătorii au analizat markeri microsatelitari pe 77 de probe de păr recoltate din populația de pe Mallorca — nu o mână de exemplare de expoziție, ci un eșantion serios din populația reală.

Primul rezultat a fost și cel mai neașteptat: rasa nu s-a dovedit înrudită cu terrierii. Teza răspândită de zeci de ani, potrivit căreia mallorchinul ar avea „sânge de terrier britanic” adus de comercianți, nu a fost confirmată. Asemănarea izbitoare — bot ascuțit, urechi drepte, temperament exploziv, tehnică de atac — este un caz manual de convergență: două populații de câini crescute pentru aceeași muncă, în locuri diferite, ajung să semene fără să fie rude.

Cifrele de diversitate genetică arată o populație sănătoasă, dar strâmtă. Heterozigoția așteptată a fost 0,685, cea observată 0,655, iar coeficientul de consangvinizare FIS 0,044 — o valoare mică, semn că împerecherile sunt gestionate rezonabil. Media alelelor per locus a fost 6,61, iar numărul efectiv de alele 3,58. Punctul slab e altul: în registrul analizat figurau 363 de animale, dintre care 146 fondatori. O bază atât de îngustă, combinată cu o scădere constantă a numărului de fătări începând din 2011, i-a determinat pe autori să recomande explicit un program de conservare.

Valencianul, cunoscut și ca Rateret sau Fusterrier, a primit standardul actual în 2022. Bodegueroul andaluz — numit și terrier andaluz sau sherry terrier — a fost omologat în septembrie 2024, devenind a paisprezecea rasă spaniolă recunoscută de FCI. La el, spre deosebire de mallorchin, filiația britanică chiar e documentată: provine din linii de foxterier cu păr scurt aduse în Andaluzia de companiile britanice de comerț cu vin.

Observați ce înseamnă asta pe axa timpului: acum cinci ani, toți trei șoricarii iberici erau nerecunoscuți. Doi au trecut, unul a rămas. Iar la omologare, FCI a redenumit ambele rase împingându-le spre cuvântul „terrier”, ceea ce spune ceva și despre modul în care se face încadrarea internațională.

Dacă credeți că dimensiunea mică înseamnă timiditate, Perro Ratero Mallorquín va spulbera rapid acest mit. Este un câine cu personalitate. Acasă, în cercul familiei, sunt incredibil de afectuoși, adoră contactul tactil și adesea își aleg o singură persoană pe care o consideră „a lor”. Totuși, imediat ce trec pragul casei, se activează modul de „vânător” sau „paznic”.

Formula care descrie cel mai bine caracterul e „un ghem de nervi bine legat”. Nu e un câine anxios, nu tremură și nu se ascunde după picioarele stăpânului. Dar nu-l încape locul: scanează permanent mediul, verifică zgomotele, își bagă nasul peste tot și reacționează cât ai zice pește. Un șobolan care se apără mușcă, deci selecția a mers, secole la rând, spre curaj și spre viteza de decizie.

Trebuie menționată neîncrederea lor față de străini. Spre deosebire de unele rase decorative care se bucură la vederea oricui, mallorquinul va evalua mai întâi situația. Această trăsătură îl apropie de un alt reprezentant al terrierilor spanioli – Ratonero Andaluz, care este de asemenea cunoscut pentru abilitățile sale de pază, în ciuda gabaritului modest.

Instinctul de vânătoare

Nu trebuie să uităm destinația inițială a rasei. Instinctul de urmărire este extrem de dezvoltat la ei. Orice obiect mobil de dimensiuni mici (veveriță, șoarece, uneori chiar pisica vecinului) va fi perceput ca o țintă. În acest aspect, ei sunt adesea comparați cu terrierii de lucru britanici. De exemplu, drive-ul lor amintește foarte mult de Patterdale Terrier, care se aruncă la fel de neînfricat în luptă, indiferent de obstacole. Proprietarii trebuie să fie atenți în timpul plimbărilor fără lesă.

Ca să înțelegem câinele, intrăm în clădirea în care a muncit. Gospodăria mallorchină tradițională — possessió — avea magazie de cereale, grajd, moară și teasc de ulei; peste tot unde se strânge grâu, orz sau turtă de măsline apar rozătoarele.

Câinele era trimis sub podea, între saci și în crăpăturile zidurilor de piatră. De aici vine talia: nu e mic pentru că a fost miniaturizat de dragul modei, ci pentru că un câine mai mare pur și simplu nu intra acolo. Fiecare centimetru în plus l-ar fi făcut inutil.

Condițiile de lucru explică restul caracterului. Se lucra în întuneric, deci mirosul și auzul contau mai mult decât vederea. Se lucra singur, deci comanda omului era irelevantă. Și se lucra împotriva unui adversar care se apără: un șobolan încolțit sare la față și mușcă. Un câine care ezită nu prinde nimic și nici nu supraviețuiește prea multe sezoane. Selecția a fost, la propriu, o selecție pe curaj.

Rozătoarele au fost meseria de bază, dar nu singura: ca raterul a fost folosit și la iepure, la arici și, poate cel mai surprinzător, la sturzi — păsări pe care le scotea din tufișurile joase.

Tehnica lui la iepure poartă în catalană numele de buidar, adică „a goli”. Nu e o urmărire în câmp deschis. Câinele intră în desiș și împinge vânatul afară, către vânător, în loc să-l fugărească pe distanțe lungi. E exact opusul lucrului unui câine de tip podenco, cum e ibizanul, care aleargă la vedere pe teren deschis.

Distincția asta e utilă și pentru cine ține câinele în oraș. Un ca rater nu are anduranța unui alergător de fond, are explozie pe distanțe scurte. Diferența se vede clar dacă îl comparăm cu urmăritorii mari: Otterhound-ul este un urmăritor mare și rezistent, conceput pentru lucrul în apă și pe terenuri grele, în timp ce mallorchinul e sprinter și câine de vizuină. Sarcina lui e atacul instantaneu, nu maratonul.

Există un amănunt etnografic care schimbă complet felul în care privim lătratul acestei rase. Pe Mallorca, ca raterul nu lucra izolat, ci în tandem cu ca de bestiar, ciobănescul negru al insulei. Împărțirea sarcinilor era clară: câinele mare păzea și, la nevoie, intervenea; câinele mic era cel care anunța, primul, orice apropiere.

Cu alte cuvinte, glasul ascuțit al ca raterului nu e un viciu apărut din plictiseală, ci raportul de serviciu al unui angajat cu vechime. Câinele care latră la poartă își face treaba pentru care a fost ales, generație după generație. Asta nu înseamnă că trebuie să-l suportați într-un bloc cu pereți subțiri, dar înseamnă că îl educați altfel: nu îi interziceți semnalul, îi limitați durata.

Puneți-vă întrebarea simplu: în hambarul, grajdul, șura, pătulul de porumb și podul unei case de la țară, cine se ocupa de rozătoare înainte de deratizarea organizată?

Răspunsul e format din două animale, și niciunul nu e o rasă. Primul e pisica — angajatul principal, tolerat în casă exact pentru asta. Al doilea e câinele de curte fără rasă, dulăul mic și isteț al gospodăriei, care prindea șoareci nu pentru că fusese învățat, ci pentru că îi făcea plăcere. Exact aceeași selecție spontană ca pe Mallorca: gospodarul păstra cățelul care prindea. Diferența e că la noi n-a existat niciodată un club, o carte genealogică sau cineva care să scrie un standard — așa că tipul acesta de câine a rămas tip, nu a cristalizat în rasă.

Rasele autohtone românești care au ajuns rase sunt, toate, câini de spațiu: ciobănești mari, făcuți pentru turmă, munte și distanțe. Nicio rasă românească mică de lucru nu a existat vreodată — și e important să spunem asta cinstit, pentru că e exact răspunsul la întrebarea „de ce nu avem noi un ca rater al nostru?”. Nu pentru că n-am fi avut nevoie de el, ci pentru că nișa a fost acoperită informal, de pisică și de javra din curte.

Și, ca să închidem paralela: câinele mare legat lângă poartă plus cățelușa măruntă care simte oaspetele primul — combinația asta a existat în mii de curți românești. E fix perechea mallorchină ratter + ca de bestiar. Noi n-am numit-o niciodată rasă; ei au numit-o.

Dacă răsfoiți presa românească de profil, veți găsi periodic articole cu titluri de genul „rasele de câini care alungă șobolanii din curte”. Lista e mereu aceeași și e formată exclusiv din rase de import: jack russell terrier, foxterier, pinscher pitic, yorkshire terrier, uneori border terrier sau pinscherul german.

Formula cea mai utilă pentru un cititor român care încearcă să-și imagineze rasa noastră e chiar aceasta: imaginați-vă un jack russell de la țară, numai că mai ușor, mai subțire și mai gălăgios. Aceeași energie, același reflex, aceeași încăpățânare simpatică — la o construcție mai fină și cu urechi drepte în loc de urechi pliate.

Reflexul la mișcare măruntă se declanșează mai repede decât comanda dumneavoastră. Un porumbel care își ia zborul de pe alee, o veveriță în parcul Herăstrău, o pisică ce o ia la sănătoasa, hamsterul copilului vecinului — toate activează același circuit, iar circuitul e mai vechi decât orice dresaj. Nu vorbim de neascultare, ci de viteză de reacție: pur și simplu câinele a pornit deja când dumneavoastră abia deschideți gura.

Al doilea capitol neplăcut e săpatul și strecuratul. Un câine care intra în crăpăturile zidurilor de piatră tratează un gard cu ochiul unui specialist. Gardul „care pare în regulă” nu e în regulă. Verificarea corectă se face jos, la nivelul solului, pe toată lungimea, plus o bordură îngropată acolo unde pământul e moale.

Al treilea: rozătoarele de companie sunt, pentru acest câine, pradă profesională. Hamsterul, cobaiul, cincila, iepurele pitic și papagalul nu sunt o problemă de educație, ci una de inginerie: uși care se închid, colivii pe suporturi stabile, camere separate, reguli respectate de toată familia.

Acești câini sunt inteligenți, dar pot fi încăpățânați. Metodele standard de „drill” nu funcționează aici. Mallorquinul trebuie să înțeleagă de ce execută o comandă. Cea mai bună metodă este întărirea pozitivă și învățarea prin joc. Ei excelează la agility, unde își pot valorifica viteza și manevrabilitatea.

Lătratul se corectează, dar nu dispare — cine cumpără un ca rater sperând la un câine tăcut a ales prost rasa. Ce ajută: o comandă care încheie seria după două-trei semnale și eliminarea declanșatorilor vizuali de la geam sau de la ușă.

Ce nu funcționează: strigatul la câine, care în percepția lui înseamnă că ați început și dumneavoastră să lătrați; și zgărzile care pedepsesc automat, care rezolvă simptomul și mută problema în altă parte. Zicala noastră spune că cine latră nu mușcă; la rasa asta, mai degrabă cine latră își face datoria. E bine să nu facem din țânțar armăsar, dar e la fel de bine să știm dinainte că vecinii de palier vor avea o părere.

Unul dintre cele mai mari avantaje ale acestei rase este simplitatea îngrijirii. Blana scurtă nu necesită toaletare profesională, trimming sau proceduri complicate. Este suficient să ștergeți câinele o dată pe săptămână cu o mănușă specială penru a îndepărta firele moarte. Totuși, merită reținut că, din cauza lipsei subpărului, aceștia tolerează greu frigul.

Nuanțe ale îngrijirii iarna:

• Prezența obligatorie a hainelor călduroase (combinezon sau pulover).
• Scurtarea timpului de plimbare în timpul gerurilor puternice.
• Protejarea lăbuțelor de reactivi cu o ceară specială.

Aceasta este, pentru un proprietar din România, cea mai importantă informație practică din tot articolul, iar ea se deduce din trei date pe care le-am dat deja: blană scurtă fără subpăr, fără strat de grăsime, patru kilograme.

Rasa s-a format într-un climat mediteranean, unde iarna înseamnă ploaie și câteva grade peste zero, nu ger. România are o iarnă continentală: geruri de minus zece, minus douăzeci de grade în Moldova și în Bărăgan, vânt tăios, viscol, zăpadă săptămâni la rând. Raportul dintre suprafața corpului și masa lui, la un câine atât de mic, face ca pierderea de căldură să fie brutală.

Concluzia nu admite nuanțe: ținerea afară, în curte, iarna, este exclusă. Nu „nu e ideal”, ci exclus. Nicio cușcă izolată, niciun paie în plus și niciun perete de scândură nu compensează lipsa subpărului la un animal de trei-cinci kilograme. Cine are nevoie de un câine care doarme afară iarna trebuie să aleagă altă rasă — sau, de ce nu, chiar unul dintre ciobăneștii noștri, făcuți exact pentru asta.

Partea bună a aceleiași monede: canicula de la noi nu-l sperie. Un câine format pe o insulă mediteraneană, cu blană scurtă și fără masă corporală de încălzit, suportă vara din sudul României mult mai ușor decât un ciobănesc lățos.

Perro Ratero Mallorquín este o rasă aborigenă care s-a format în condiții de selecție naturală dură. Acest lucru le-a oferit o imunitate puternică. Rareori suferă de alergii alimentare, care sunt flagelul multor rase moderne. Totuși, ca orice ființă vie, există puncte slabe despre care proprietarul poate să nu știe fără o pregătire prealabilă.

Aici e nevoie de o precizare metodologică pe care puține materiale o fac. Nimeni nu a studiat sistematic această rasă puțin numeroasă, așa că pentru ea nu există o listă a bolilor ereditare — este o lipsă de date, nu o dovadă de sănătate. Formula corectă nu este „nu se îmbolnăvește de nimic”, ci „nimeni nu a studiat sistematic”. Absența datelor nu e același lucru cu absența problemelor, iar diferența asta contează pentru cine cumpără un pui.

Problemele specifice pot include luxația rotulei (patela) – o problemă tipică pentru rasele mici. Controalele regulate la veterinar permit detectarea problemei într-un stadiu incipient.

Leptospiroza e prima pe listă și e legată direct de șobolani. Bacteria se elimină prin urina rozătoarelor, iar contaminarea se face nu doar prin contact direct cu prada, ci și prin apă stătută, băltoace și sol umed. În România boala apare sporadic, e considerată subdiagnosticată și subraportată, iar vârfurile se corelează cu perioadele ploioase și cu inundațiile. Vaccinarea există și, pentru un câine cu acest stil de viață, e o discuție serioasă cu medicul veterinar, nu o formalitate.

Rabia rămâne relevantă în România. Vaccinarea antirabică este obligatorie prin lege pentru câini, se face după microcipare, de la vârsta de trei luni, iar campania națională la câini se desfășoară din octombrie. În paralel, ANSVSA derulează de ani buni campanii de vaccinare orală a vulpilor, primăvara și toamna, prin distribuție aeriană și manuală de momeli — tocmai pentru ca țara să ajungă la statutul de indemnă de rabie.

Căpușele și babesioza încheie lista și sunt, poate, cea mai concretă amenințare românească. Babesioza canină e transmisă de căpușe, se răspândește tot mai mult la noi, iar în ultimii ani a încetat să mai fie strict sezonieră — se diagnostichează cazuri inclusiv iarna. Riscul nu depinde de pădure: o curte cu iarbă înaltă e suficientă. Un câine mic care se bagă în tufe are nevoie de protecție antiparazitară externă tot anul, nu doar din mai până în septembrie.

Rodenticidele anticoagulante folosite la deratizare nu ucid rozătoarele pe loc; ele blochează coagularea, iar animalul otrăvit mai trăiește câteva zile — timp în care devine încet, dezorientat și, prin urmare, o pradă ușoară exact pentru un câine ca al nostru. Otrava trece astfel în organismul câinelui la mâna a doua.

Partea cea mai periculoasă e întârzierea. Semnele nu apar imediat, ci după câteva zile, când rezervele de factori de coagulare se epuizează: apatie bruscă, gingii palide, sângerări din nas, vânătăi sub piele, sânge în urină sau în scaun, respirație grea dacă sângerarea e internă. Proprietarul, care a uitat de mult episodul cu șobolanul, nu face legătura.

Regula practică e simplă și merită pusă pe frigider: dacă bănuiți că a mâncat un rozător într-o zonă deratizată, mergeți la veterinar imediat, nu când apar simptomele. Există antidot, iar tratamentul început devreme funcționează. În România deratizările programate în orașe, la asociațiile de proprietari, în piețe și în jurul depozitelor sunt frecvente, iar anunțurile nu sunt întotdeauna vizibile la timp — motiv în plus să nu lăsați câinele să scormonească liber prin zonele de subsol și în spatele blocurilor.

OUG nr. 55/2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi împarte câinii periculoși în două categorii. Categoria I cuprinde câinii de luptă și de atac asimilați prin caractere morfologice cu tipurile Pit Bull, Boerbuil, Bandog și metișii lor. Categoria a II-a enumeră nominal rase: American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiler, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brasileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso și metișii lor.

Ca raterul mallorchin nu figurează acolo și nici nu avea cum să figureze — listele acestea sunt construite în jurul molosoizilor și al câinilor de luptă.

Dar — și aici e partea pe care proprietarii de câini mici o ignoră — aceeași ordonanță definește separat noțiunea de câine agresiv, iar definiția nu se uită deloc la rasă sau la greutate. Potrivit art. 2, prin câini agresivi se înțelege, între altele, „orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private”. Citiți încă o dată: animale domestice.

Cu alte cuvinte, câinele nostru de patru kilograme care omoară iepurele de casă al vecinului sau o găină din curtea alăturată se încadrează, prin comportament, exact în definiția legală a câinelui agresiv — indiferent cât cântărește și indiferent că nu apare pe nicio listă de rase. Iar consecințele administrative nu sunt neglijabile: ordonanța prevede, pentru deținătorii vizați, obligații precum înregistrarea la Asociația Chinologică Română și inscripționarea vizibilă a unui avertisment „Câine periculos” sau, după caz, „Câine agresiv”, printr-o plăcuță de cel puțin 15 × 25 cm la intrarea în proprietate.

A doua normă care contează e Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor. Articolul 5 obligă deținătorul să asigure animalului „un adăpost corespunzător, hrană și apă suficiente, posibilitatea de mișcare suficientă, îngrijire și atenție, asistență medicală”. Pentru majoritatea raselor formula sună generic. Pentru un câine selectat sute de ani să lucreze, sintagma posibilitatea de mișcare suficientă se citește literal: un șoricar închis toată ziua în două camere, fără activitate și fără ocupație, nu e doar un câine nefericit — e un câine ținut sub standardul legal minim. Iar „adăpost corespunzător”, pentru o rasă fără subpăr, înseamnă în România o cameră încălzită, nu o cușcă în curte.

Pentru o rasă fără pedigriu FCI, documentele care contează în România sunt cele sanitar-veterinare, nu cele chinologice. Vestea bună e că ele se obțin fără nicio dificultate.

Microciparea este obligatorie pentru toți câinii, indiferent de rasă, iar identificarea se completează cu înscrierea în RECS — Registrul de Evidență a Câinilor cu Stăpân. Cadrul e dat de OUG nr. 155/2001, completată prin Legea nr. 60/2003, iar procedura concretă e reglementată prin Ordinul ANSVSA nr. 1/2014. Cipul trebuie să respecte standardul ISO 11784/11785. Termenele legale sunt de maximum patru luni de la fătare pentru puii născuți în gospodărie și de maximum treizeci de zile de la achiziție sau adopție pentru un animal care nu era deja microcipat.

Mallorquinii au un apetit excelent. Datorită hiperactivității lor, metabolismul funcționează rapid, dar la scăderea efortului (de exemplu, iarna sau la o vârstă înaintată) sunt predispuși la creșterea rapidă în greutate. Obezitatea pentru un câine de o asemenea constituție este critică, deoarece pune o presiune uriașă pe membrele subțiri și pe inimă.

Se recomandă utilizarea hranei din clasa premium și super-premium pentru rasele mici cu activitate ridicată. Dacă alegeți alimentația naturală, rația ar trebui să fie compusă în proporție de 60-70% din carne de calitate (vită, curcan, iepure).

I se potrivește: omului activ, care iese oricum zilnic; familiei cu copii de peste șase-șapte ani, care înțeleg regulile; celui care are casă la țară sau la marginea orașului și chiar are nevoie de un câine care ține rozătoarele la distanță; pasionaților de agility și de sporturi canine; persoanelor care apreciază un câine cu caracter și nu caută un animal decorativ ascultător.

Nu i se potrivește: celui care lucrează douăsprezece ore pe zi și vrea un câine care stă cuminte în apartament; familiilor cu copii foarte mici; celor cu hamsteri, cincile, iepuri pitici sau papagali în libertate prin casă; oamenilor care nu suportă lătratul; celor care vor un câine de curte care doarme afară; și, în general, oricui își imaginează că un câine mic înseamnă automat un câine ușor de ținut.

1. În Mallorca, această rasă este încă folosită conform destinației directe la ferme, precum și pentru vânătoarea de iepuri.
2. Această rasă este considerată patrimoniu național al Insulelor Baleare.
3. Vânătorii preferau exemplarele tricolore dintr-un motiv practic: în desiș, un câine complet închis la culoare se confundă cu iepurele.
4. Efectivul real e greu de stabilit: clubul vorbește despre peste o mie de exemplare înregistrate și circa o sută cincizeci de pui pe an, o publicație spaniolă de specialitate despre peste două mii, iar studiul genetic a analizat un registru de 363 de animale. Sursele numără lucruri diferite; cert e că rasa nu e pe cale de dispariție, dar nici numeroasă.

Este această rasă potrivită pentru o familie cu copii?

Da, dar cu rezerve. Îi place joaca, însă nu tolerează tratamentul dur — nu e genul de câine care poate fi tras de urechi. Cu școlari care înțeleg regulile (pauze, respectarea somnului, fără îmbrățișări forțate) merge foarte bine. Pentru familiile cu copii sub 5-6 ani, fie alegeți altă rasă, fie supravegheați permanent interacțiunea.

Se înțelege cu pisicile?

Dacă puiul crește împreună cu un pisoi, de obicei devin cei mai buni prieteni. Un câine adult adus într-o casă cu pisică, sau invers, e loterie și cere adaptare atentă. Regula care nu se schimbă niciodată: pisica ce fuge declanșează urmărirea, oricât de bine s-ar cunoaște cei doi. Nu e răutate, e reflex.

Cât de des latră și se poate corecta?

Este o „sonerie” excelentă, iar asta nu e un viciu: pe Mallorca lucra în tandem cu ciobănescul insulei și el era cel care anunța. Lătratul se corectează — seria poate fi scurtată prin comandă și prin eliminarea declanșatorilor vizuali — dar nu dispare. Într-un bloc cu izolare fonică slabă, munca asupra lătratului nu e opțională.

Pot obține pedigriu AChR pentru un ca rater mallorquí în România?

Nu. Asociația Chinologică Română este singurul membru FCI din România și eliberează documente de origine, prin Cartea de Origine Română, numai pentru rasele din nomenclatorul FCI. Ca raterul nu are număr de standard FCI, deci nu are unde să fie înscris. Rămân certificatul clubului mallorchin, care ține propria carte genealogică din 2002, plus microcipul, RECS și carnetul de sănătate.

Rezistă la iarna din România? Poate sta afară în curte?

Nu poate sta afară, în niciun caz. Are blană scurtă fără subpăr, nu are strat de grăsime și cântărește trei-cinci kilograme — o combinație periculoasă la gerurile continentale, chiar și într-o cușcă izolată. Locuiește în casă, iese îmbrăcat pe frig, iar plimbările de iarnă se scurtează și se împart în reprize. Paradoxal, vara din sudul țării îi priește mai bine decât raselor noastre cu blană groasă.

Intră ca raterul pe lista câinilor periculoși din OUG 55/2002?

Nu. Ordonanța enumeră tipuri de luptă și de atac în categoria I și rase molosoide în categoria a II-a; un câine de patru kilograme nu are ce căuta acolo. Atenție însă la art. 2, care definește separat câinele agresiv drept orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice, în locuri publice sau private. Definiția nu ține cont de rasă sau de greutate — deci un gard corect făcut e, la această rasă, și o măsură juridică.

Cum aduc legal un pui din Mallorca în România?

Spania și România sunt state membre UE, deci se aplică Regulamentul (UE) nr. 576/2013 privind circulația necomercială a animalelor de companie. Puiul are nevoie de microcip, de vaccinare antirabică efectuată după implantarea cipului și de pașaport european emis de un medic veterinar autorizat. Regula critică: trebuie să treacă cel puțin 21 de zile de la vaccinarea antirabică primară înainte de intrarea în alt stat membru. La sosire se face înscrierea în RECS.

Cât trăiește și de ce se îmbolnăvește cel mai des?

Speranța de viață este de 12-15 ani. Nimeni nu a studiat sistematic această rasă puțin numeroasă, așa că pentru ea nu există o listă a bolilor ereditare — este o lipsă de date, nu o dovadă de sănătate. În practică se urmăresc problemele tipice câinilor mici — luxația rotulei, afecțiunile dentare din cauza maxilarului mic, controlul greutății, traumatismele din exces de curaj — plus riscurile de meserie: leptospiroza, paraziții luați din pradă, căpușele și babesioza.

Chiar mai prinde șobolani sau e doar o poveste?

Chiar prinde, iar pe Mallorca este încă folosit ca atare în gospodării: instinctul nu s-a diluat, pentru că rasa nu a trecut printr-o selecție de expoziție. Există însă un risc despre care se vorbește prea puțin — rozătorul otrăvit cu rodenticide anticoagulante mai trăiește câteva zile și devine pradă ușoară, iar câinele se intoxică indirect. Semnele apar cu întârziere: apatie, gingii palide, sângerări, vânătăi. Dacă bănuiți că a mâncat un rozător într-o zonă deratizată, mergeți la veterinar imediat, nu când apar simptomele.