Istoria: ce este cu adevărat atestat documentar
Istoria atestată sigur a rasei este mai scurtă decât se crede și începe târziu. Cuvântul mastivus apare prima dată într-un text juridic — asiza pădurilor de la Woodstock din 1184, despre care va fi vorba mai jos. Câini de acest tip, adică paznici de talie mare, sunt atestați de multă vreme în Insulele Britanice; o rasă în sensul de azi — cu registru genealogic, standard și înregistrare — apare însă abia în anii 1870–80, odată cu Kennel Club.
Un episod este într-adevăr atestat și își merită locul. În „Mourt's Relation”, relatare a primelor luni ale coloniei Plymouth tipărită la Londra în 1622, la însemnarea de vineri 12 ianuarie se povestește cum doi coloniști au plecat să taie stuf și au luat cu ei „o cățea mare de tip mastiff și un spaniel”; câinii au gonit un cerb, iar oamenii s-au rătăcit. Este o sursă primară reală, nu o repovestire. Dar se cuvine o rezervă: în engleza secolului al XVII-lea „mastiff” este o denumire de tip — un câine mare de pază —, nu numele unei rase înregistrate. Câinele de pe „Mayflower” este atestat; un „mastiff englezesc în sensul de azi” nu.
Se poate documenta și partea cea mai dramatică: starea rasei după al Doilea Război Mondial. Standardul FCI consemnează că rasa era atunci aproape dispărută în Marea Britanie și că ulterior s-a importat material de reproducție. Arhivele cluburilor permit mai multă precizie. Old English Mastiff Club descrie în propria cronică o adunare deschisă ținută în 1946 la Londra, la care cincisprezece oameni și-au propus să salveze rasa; în toată țara se mai găseau atunci între 20 și 30 de mastiffi, cei mai mulți deja prea bătrâni pentru reproducere. Potrivit Mastiff Association, rămăsese în fond o singură femelă la vârsta reproducerii: Sally of Coldblow, din singura montă reușită în timpul războiului.
Ea a fost împerecheată cu un mascul pe nume Templecomb Taurus, despre care cronica clubului scrie cu o sinceritate rară: dacă era mastiff sau Bullmastiff nu se poate spune cu certitudine, fiindcă stăpânul lui murise în bombardamente și acte nu existau. Din această împerechere au ieșit șaptesprezece pui, dintre care unul a supraviețuit — femela Nydia of Frithend, născută în 1947. Apoi rasa a fost reconstruită cu câini importați: soții Mellish din Vancouver au dăruit britanicilor trei pui înrudiți îndeaproape, separat a fost achiziționat masculul brindat Valient Diadem, iar mai mulți câini au venit din canisa canadiană Heatherbelle.
De aici se vede cum se naște formula „doi câini au salvat rasa”. Nu este inventată, dar este trunchiată: mastiffi în viață erau douăzeci–treizeci, aptă de reproducere era o singură femelă. Și încă ceva ar trebui să știe un proprietar: populația de azi a ieșit dintr-un gât de sticlă foarte îngust, motiv pentru care întrebarea despre înrudire nu este la această rasă una teoretică.
Timiditatea: punctul în care standardul și clubul nu coincid
Aici se află o divergență care merită cunoscută înainte de cumpărarea unui pui. Standardul FCI formulează sever: frica nu este acceptabilă. Este o cerință pentru ring — un câine care se teme nu ar trebui să primească o calificare.
Clubul britanic vorbește în informările pentru proprietari altfel și mai deschis: timiditatea apare în rasă. Și adaugă consecința practică — dacă un mastiff timid este împins peste pragul lui de toleranță acolo unde nu se poate retrage, comportamentul lui poate deveni problematic.
Cele două afirmații nu se contrazic: standardul descrie ce este de dorit, clubul ce se întâlnește în populația reală. Pentru cumpărător înseamnă ceva foarte concret: nu doar puiul trebuie cunoscut, ci mama lui — urmărind atent cum se poartă ea cu un om străin la ea acasă. Un uriaș căruia îi este frică este o situație mult mai grea decât un câine fricos de talie medie, și tocmai de aceea socializarea timpurie și răbdătoare nu este aici o dorință, ci o necesitate.
