Mastiff Englezesc

În 2024, revista Scientific Reports a publicat lucrarea lui McMillan și a colegilor despre speranța de viață a raselor din Marea Britanie. Nu este un sondaj între proprietari, nici o estimare de club: datele provin din 18 surse — adăposturi, registre chinologice, asigurători, rețele de clinici, arhive universitare —, curățate și dedublate până la 584 734 de câini distincți, dintre care 284 734 erau deja morți la momentul analizei. Estimările s-au făcut prin metoda Kaplan-Meier, pentru 155 de rase recunoscute.

Mediana pentru mastiff în acest eșantion este de 9,0 ani, iar raportul de risc față de grupul de referință 2,3 (interval de încredere 2,2–2,4): rasa intră, potrivit autorilor, printre cele mai amenințate de o moarte timpurie. Metișii au atins în aceeași lucrare 12,0 ani.

Esențial nu este că un uriaș trăiește mai puțin — asta se știe de mult. Notabil este că mastiff-ul nu se încadrează nici măcar în propria clasă de talie: rasele mari au atins ca grup 11,9 ani (n = 123 072), cele mijlocii 12,5, cele mici 12,7. Distanța până la „rasele mari în general” este deci de aproape trei ani și nu se explică prin talie. Autorii au calculat și un semnal filogenetic (lambda lui Pagel 0,808): longevitatea scăzută se concentrează în câteva ramuri ale arborelui raselor, iar una dintre ele cuprinde mastiffii și buldogii.

Independent de știință, Old English Mastiff Club — cel mai vechi club de rasă, fondat în 1883 — spune același lucru: în răspunsurile către cei interesați scrie fără menajamente că mastiffii ajung rar la o vârstă cu două cifre, că opt ani sunt o țintă realistă și că tot ce trece peste este un dar.

O a treia sursă vine din cu totul altă parte și ajunge aproape la aceeași cifră. Un sondaj între proprietari publicat în 2021 în Veterinary and Animal Science a strâns date despre decesele mastiffilor din mai multe țări; pentru mastiff-ul englezesc eșantionul a cuprins 659 de câini, iar vârsta medie la deces a fost de 8,00 ani — femelele 8,27, masculii 7,51. Drept cauză cea mai frecventă proprietarii au indicat cancerul, dintre tumori cel mai des osteosarcomul și limfomul. Fiind sondaj, nu registru clinic, cauzele sunt date fără confirmare diagnostică: solidă rămâne mai ales vârsta, nu proporțiile exacte.

Când o cohortă evaluată de specialiști, cu peste jumătate de milion de câini, cel mai vechi club de rasă și un sondaj independent ajung toate la „în jur de nouă”, aceasta este cea mai de încredere afirmație care se poate face despre longevitatea rasei. Practic decurge o concluzie de viață, nu una medicală: timpul împreună va fi mai scurt decât cu un câine de talie medie, iar bătrânețea începe devreme — de pe la al șaselea an câinele merită tratat ca senior, cu controale preventive planificate ca atare.

Aici se ascunde o capcană în care cade aproape orice descriere de rasă. Mastiff-ul trece drept cel mai greu câine din lume — și niciun registru chinologic nu îi prescrie o greutate. Am verificat asta în textele a patru standarde.

• Standardul FCI nr. 264 (în vigoare din 13.10.2010), documentul după care se lucrează în Europa continentală: urmează textul britanic și nu conține un capitol „Talie”. Singurele cifre din tot documentul sunt raporturi: lățimea craniului față de lungime ca 2:3, lungimea botului față de întregul cap ca 1:3, circumferința botului față de cea a capului ca 3:5, iar gâtul măsoară cu 2,5–5 cm mai puțin decât craniul înaintea urechilor.
• The Kennel Club (Marea Britanie), versiunea din decembrie 2024: nu există deloc un capitol cu măsuri. Despre talie se spune doar că este de dorit, dar exclusiv împreună cu calitatea și cu o construcție perfect sănătoasă.
• AKC (standard din 1991), primul dintre cele două documente nord-americane: indică numai un minim — masculi de la 30 de țoli la greabăn, femele de la 27½ țoli — și numește explicit defect o talie sub minim. În sistem metric, aproximativ 76 și 70 cm; tocmai aceste cifre rotunjite circulă drept „talia mastiff-ului”. Greutate standardul nu indică deloc.
• Canadian Kennel Club (în vigoare din ianuarie 2004): aceleași minime, tipărite metric — 76,25 cm pentru masculi și 69,75 cm pentru femele. Nici aici, nicio greutate.

De aici decurge ceva important pentru cititor: orice „interval de talie al mastiff-ului” de forma „de la … până la” nu este citat dintr-un standard, fiindcă o limită superioară nu există acolo. Există o limită de jos, sub care un câine este depunctat în ring — și niciun plafon.

Cifrele de greutate care totuși se pot da provin nu din standarde, ci din fișele de rasă ale registrului și ale clubului, care coincid independent una de alta: masculi 73–104 kg, femele 54–77 kg (în livre 160–230, respectiv 120–170). Clubul britanic adaugă onest că la această rasă nu există un maxim real de talie.

Observați că intervalele masculilor și ale femelelor se suprapun doar parțial. A le contopi într-unul comun nu este permis: diferența dintre sexe este la această rasă mai mare decât la majoritatea, iar o plajă mediată ar descrie un câine care nu există.

Comparația standardelor scoate la iveală încă o constatare despre care de obicei se tace: registrele diferă nu doar prin cifre, ci și prin dentiția pe care o consideră corectă.

Despre dentiție: linia britanico-europeană descrie ca normă o mușcătură în clește sau una în care incisivii inferiori stau înaintea celor superiori — dar niciodată atât de mult încât dinții să fie vizibili cu gura închisă. Standardele nord-americane preferă foarfecele și admit o prognație moderată. Nu este eroarea vreunui registru, ci o tradiție redacțională diferită, iar cele două nu se pot topi într-un „adevăr unic”.

A doua divergență privește culoarea. Fauve-argintiul, care apare des în descrierile de rasă, chiar există într-un standard — dar în cel canadian; textul britanic și cel european enumeră trei culori și nu îl trec printre ele. Corect este deci nu „mastiffii există în fauve-argintiu”, ci „standardul canadian recunoaște fauve-argintiul”. În toate versiunile rămân obligatorii botul, urechile și trufa închise la culoare, cu contur închis în jurul ochilor.

Merită observat și ce s-a adăugat cel mai recent. Textul FCI în vigoare numește explicit inacceptabile excesul de riduri și pielea în surplus la câinele adult în repaus și cere ca ochii să fie lipsiți de probleme evidente, pleoapele lăsate fiind extrem de nedorite. Sunt formulări împotriva supratipizării: registrul reacționează la sănătate, nu descrie doar exteriorul.

Istoria atestată sigur a rasei este mai scurtă decât se crede și începe târziu. Cuvântul mastivus apare prima dată într-un text juridic — asiza pădurilor de la Woodstock din 1184, despre care va fi vorba mai jos. Câini de acest tip, adică paznici de talie mare, sunt atestați de multă vreme în Insulele Britanice; o rasă în sensul de azi — cu registru genealogic, standard și înregistrare — apare însă abia în anii 1870–80, odată cu Kennel Club.

Un episod este într-adevăr atestat și își merită locul. În „Mourt’s Relation”, relatare a primelor luni ale coloniei Plymouth tipărită la Londra în 1622, la însemnarea de vineri 12 ianuarie se povestește cum doi coloniști au plecat să taie stuf și au luat cu ei „o cățea mare de tip mastiff și un spaniel”; câinii au gonit un cerb, iar oamenii s-au rătăcit. Este o sursă primară reală, nu o repovestire. Dar se cuvine o rezervă: în engleza secolului al XVII-lea „mastiff” este o denumire de tip — un câine mare de pază —, nu numele unei rase înregistrate. Câinele de pe „Mayflower” este atestat; un „mastiff englezesc în sensul de azi” nu.

Se poate documenta și partea cea mai dramatică: starea rasei după al Doilea Război Mondial. Standardul FCI consemnează că rasa era atunci aproape dispărută în Marea Britanie și că ulterior s-a importat material de reproducție. Arhivele cluburilor permit mai multă precizie. Old English Mastiff Club descrie în propria cronică o adunare deschisă ținută în 1946 la Londra, la care cincisprezece oameni și-au propus să salveze rasa; în toată țara se mai găseau atunci între 20 și 30 de mastiffi, cei mai mulți deja prea bătrâni pentru reproducere. Potrivit Mastiff Association, rămăsese în fond o singură femelă la vârsta reproducerii: Sally of Coldblow, din singura montă reușită în timpul războiului.

Ea a fost împerecheată cu un mascul pe nume Templecomb Taurus, despre care cronica clubului scrie cu o sinceritate rară: dacă era mastiff sau Bullmastiff nu se poate spune cu certitudine, fiindcă stăpânul lui murise în bombardamente și acte nu existau. Din această împerechere au ieșit șaptesprezece pui, dintre care unul a supraviețuit — femela Nydia of Frithend, născută în 1947. Apoi rasa a fost reconstruită cu câini importați: soții Mellish din Vancouver au dăruit britanicilor trei pui înrudiți îndeaproape, separat a fost achiziționat masculul brindat Valient Diadem, iar mai mulți câini au venit din canisa canadiană Heatherbelle.

De aici se vede cum se naște formula „doi câini au salvat rasa”. Nu este inventată, dar este trunchiată: mastiffi în viață erau douăzeci–treizeci, aptă de reproducere era o singură femelă. Și încă ceva ar trebui să știe un proprietar: populația de azi a ieșit dintr-un gât de sticlă foarte îngust, motiv pentru care întrebarea despre înrudire nu este la această rasă una teoretică.

Cel mai interesant lucru din istoria mastiff-ului este că poveștile cele mai zgomotoase au fost demontate tocmai de lucrarea lui fundamentală — „The History of the Mastiff” de M. B. Wynn, apărută în 1886. Descrierile de azi repovestesc legendele invocându-l pe Wynn, care exact aceste legende le-a desfăcut.

• „Mastiffii s-au luptat cu legiunile lui Cezar, iar romanii impresionați i-au dus în arene.” În „Războiul galic” al lui Cezar nu se găsește nicio menționare a câinilor — nici britanici, nici de alt fel. Mărturia antică reală îi aparține lui Strabon și sună altfel: din Britania se exportau într-adevăr câini, dar de vânătoare, iar în război îi foloseau celții, nu romanii. Oppian descrie la începutul secolului al III-lea câinele britanic drept mic, uscățiv și zburlit — adică opusul unui mastiff.
• „La curte exista un funcționar roman însărcinat cu câinii de luptă britanici.” Este o eroare de lectură din secolul al XVI-lea. În lista funcțiilor din Imperiul târziu stă procurator gynaecii — conducătorul manufacturii textile de stat din Venta, azi Winchester. Cineva a citit cuvântul ca cynegii, „privitor la vânătoare”, și așa s-a născut un supraveghetor de câini care nu a existat niciodată. Wynn a demascat confuzia încă din 1886, notând amar că autor după autor copiază greșelile altora.
• „Cățeaua lui Sir Peers Legh și-a apărat în 1415 stăpânul rănit la Azincourt și a întemeiat linia de la Lyme Hall.” Wynn însuși începe povestea cu vorbele „legenda spune”. Peers Legh a murit în 1422 la Paris, nu pe câmpul de la Azincourt; placa comemorativă invocată drept dovadă a fost făcută în 1626, două secole mai târziu, și nu pomenește deloc un câine. Mai grăitor: într-o descriere naturală a comitatelor Lancashire și Cheshire din 1700, scrisă de o rudă a familiei Legh, sunt înfățișate pe larg vitele și cerbii de la Lyme Hall — și niciun cuvânt despre câini remarcabili. Întemeietorii rasei moderne au numit mastiffii de la Lyme Hall, în corespondența lor din 1873, un mit transmis din gură în gură.
• „Pe Titanic a fost un mastiff.” La bord sunt atestați doisprezece câini, trei au supraviețuit — doi pomeranieni și un pekinez, adică animale mici, care puteau fi luate în bărcile de salvare. Un mastiff nu apare în nicio listă.
• „Numele vine din anglo-saxonul masty, «puternic».” Dicționarele etimologice îl derivă altfel: din vechiul francez mastin, care merge la rândul lui la latina vulgară mansuetinus, de la mansuetus, „îmblânzit, blând” — literal „obișnuit cu mâna”. Cea mai mare ironie a rasei stă în faptul că numele câinelui uriaș de pază înseamnă „blând”. Iar masty nu este sursa numelui, ci invers, o derivare engleză ulterioară a lui.

O afirmație răspândită merită îndreptată separat, fiindcă stă pe dos. Se citește adesea că în Anglia medievală doar nobilii aveau voie să țină mastiffi. În realitate, dreptul pădurilor făcea exact contrariul: mastiff-ul era tocmai câinele pe care un om de rând îl putea ține. Asiza din 1184 prescria „ciuntirea mastiffilor” în pădurile regale, iar Carta pădurilor din 1217 a precizat procedura — o inspecție o dată la trei ani și tăierea a trei gheare de la laba din față, cu amendă pentru un câine neinspectat. Sensul era să i se lase gospodarului paznicul, iar câinelui să i se ia putința de a goni cerbii. O limitare pe stări sociale exista în dreptul pădurilor — dar privea ogarii, iar textul pe care se sprijină de obicei această idee este un fals de la sfârșitul secolului al XII-lea, dat drept legiuire a lui Cnut.

Despre mastiff-ul numit Aicama Zorba of La-Susa scrie aproape orice descriere de rasă, și aproape întotdeauna cu aceleași cifre. Am confruntat ce publică astăzi „Cartea recordurilor Guinness” — iar imaginea arată altfel.

Recordul în vigoare al lui Zorba nu este „cel mai greu câine”, ci cel mai lung câine din toate timpurile: 2,554 m. Împreună cu el se dau o circumferință a pieptului de 1,447 m, o circumferință a gâtului de 87,7 cm, o înălțime la greabăn de 88,7 cm și o greutate de 144,66 kg. O categorie „cel mai greu câine” nu mai există printre recordurile în vigoare.

Esențialul privește cifra cea mai zgomotoasă. O greutate mai mare chiar a fost consemnată la Zorba — 153,5 kg în martie 1989 —, însă nota Guinness explică ea însăși împrejurările: câinele fusese lăsat la o rudă care îl supraalimenta, a luat mult în greutate și apoi a revenit la greutatea lui normală. Nu este deci o performanță a rasei și nici o „greutate de lucru” a unui uriaș, ci un episod de exces ponderal, iar a-l prezenta drept record este inexact. Cifrele și mai mari care bântuie prin descrierile de rasă provin din ediții tipărite ale anilor trecuți, nu din ce publică organizația astăzi.

Povestea ilustrează o regulă generală: cu cât un „fapt interesant” despre o rasă sună mai spectaculos, cu atât mai probabil migrează din descriere în descriere fără să fie vreodată confruntat cu sursa.

Standardul descrie mastiff-ul prin masivitate și proporții, nu prin centimetri. Capul trebuie să pară pătrat din orice unghi, iar pe proporțiile capului se sprijină toată rasa.

• Capul. Craniul lat între urechi, fruntea plată, cu riduri de îndată ce câinele devine atent. Lățimea față de lungimea capului stau în raport de 2 la 3.
• Botul. Scurt, lat sub ochi, aproape la fel de lat până la trufă, ca retezat în unghi drept. Lungimea lui este o treime din tot capul, iar circumferința botului stă față de cea a capului dinaintea urechilor ca 3 la 5.
• Ochii. De mărime moderată, depărtați, căprui-alun, cu cât mai închiși cu atât mai bine. Standardul cere să fie lipsiți de probleme evidente și numește pleoapele lăsate extrem de nedorite.
• Urechile. Mici, subțiri la atingere, prinse sus și depărtat, în repaus lipite de obraji.
• Corpul. Pieptul lat, adânc și bine coborât între membrele anterioare; spatele lat și musculos; lungimea trunchiului, de la umăr la ischion, depășește înălțimea la greabăn.
• Gâtul. Moderat de lung, foarte musculos; în circumferință cu 2,5–5 cm mai mic decât craniul dinaintea urechilor.
• Coada. Prinsă sus, ajungând până la jarete sau puțin mai jos, lată la rădăcină și subțiindu-se spre vârf.
• Blana. Scurtă, lipită de corp, mai aspră pe gât și pe umeri, cu subpăr des.

Atenție deosebită merită ridurile. Sunt considerate adesea podoaba rasei, dar standardul european în vigoare trage o linie: la câinele adult în repaus, excesul de riduri și pielea în surplus sunt inacceptabile. Partea practică o vede orice proprietar — tocmai în cute se aprinde cel mai ușor o dermatită umedă.

Standardul descrie temperamentul ca îmbinare de măreție și curaj: un câine calm, atașat de stăpâni, vigilent, față de străini de regulă indiferent. Formularea „de regulă indiferent” este mai exactă decât obișnuitul „neîncrezător”: reacția tipică a unui mastiff la un oaspete nu este încordarea, ci lipsa de interes.

Zilnic este un câine cu activitate mică în casă și atașament foarte mare față de oameni. Suportă greu singurătatea și are obiceiul să-și urmeze omul din cameră în cameră. Este comparat des cu rase liniștite precum Sussex Spaniel, iar în privința ritmului comparația se potrivește: are nevoie de plimbări zilnice, dar tihnite, nu de efort.

Comportamentul lui de protecție se sprijină mai degrabă pe masă și prezență decât pe dinți: tactica tipică este să se așeze între străin și stăpân și să aștepte. Este un câine inteligent, sensibil la tonul vocii, care răspunde prost la strigăt și la duritate și bine la consecvență.

Aici se află o divergență care merită cunoscută înainte de cumpărarea unui pui. Standardul FCI formulează sever: frica nu este acceptabilă. Este o cerință pentru ring — un câine care se teme nu ar trebui să primească o calificare.

Clubul britanic vorbește în informările pentru proprietari altfel și mai deschis: timiditatea apare în rasă. Și adaugă consecința practică — dacă un mastiff timid este împins peste pragul lui de toleranță acolo unde nu se poate retrage, comportamentul lui poate deveni problematic.

Cele două afirmații nu se contrazic: standardul descrie ce este de dorit, clubul ce se întâlnește în populația reală. Pentru cumpărător înseamnă ceva foarte concret: nu doar puiul trebuie cunoscut, ci mama lui — urmărind atent cum se poartă ea cu un om străin la ea acasă. Un uriaș căruia îi este frică este o situație mult mai grea decât un câine fricos de talie medie, și tocmai de aceea socializarea timpurie și răbdătoare nu este aici o dorință, ci o necesitate.

Este cel mai specific lucru de rasă pe care îl are mastiff-ul și, totodată, cel mai prost înțeles. În baza de date a bolilor ereditare ale animalelor, mastiff-ul figurează la cistinuria de tip III — împreună cu Irish Terrier și cu Scottish Deerhound. Tip III nu înseamnă, în clasificarea în vigoare, pur și simplu „a treia variantă”, ci o transmitere legată de sex.

Clinic: boala apare numai la masculi și este dependentă de androgeni, adică legată de hormonii sexuali. Mecanismul este o reabsorbție deficitară a cistinei la nivelul rinichilor, din cauza căreia în urină se formează calculi.

Cât de puternică este această dependență de sex arată o lucrare amplă din 2025, apărută în revista de medicină internă veterinară. Cercetătorii au analizat dosarele a 5477 de câini cu calculi de cistină și le-au comparat cu 263 938 de câini cu calculi de altă compoziție și cu 44 491 de câini din populația generală a clinicilor, la peste 60 de rase. Rezultatul: câinii cu calculi de cistină erau în proporție de 99% masculi, iar ponderea mediană a necastraților printre ei a fost de 98%. Diagnosticul a fost pus în 28% dintre cazuri înainte de luna a 36-a de viață, deci nu rar la un câine tânăr. O recidivă a apărut la 5% dintre masculi, iar 81% dintre recidive au revenit animalelor necastrate. Concluzia autorilor este prudentă și formulată exact cum trebuie: androgenii joacă, după toate probabilitățile, un rol în formarea calculilor de cistină la multe rase.

Acum despre testare, fiindcă aici cititorul poate fi ușor indus în eroare. Mutația cauzatoare a cistinuriei de tip III nu este cunoscută. Testul oferit de laboratorul Universității din Pennsylvania și cerut de club vizează un marker asociat, nu mutația însăși. Tocmai de aceea clubul cere în plus analiza anuală de urină la masculii necastrați, de la un an și jumătate: dacă markerul ar fi răspunsul definitiv, urina anuală nu ar mai fi necesară.

Ce rezultă pentru proprietarul unui mascul de mastiff? Chestiunea calculilor urinari este o întrebare pentru medicul veterinar, după o analiză de urină — și nu un motiv de a decide pe cont propriu o castrare. Castrarea are la o rasă gigantă consecințe proprii, iar acestea se cântăresc împreună cu medicul, nu după un articol.

Torsiunea gastrică acută este o stare în care se numără orele. Datele clasice despre ea vin dintr-o serie de cohorte prospective ale lui Glickman și ale colegilor — iar aici este nevoie de precizie în privința celor pentru care sunt valabile aceste cifre.

Într-o cohortă de 1914 câini, frecvența a fost de 23 de cazuri la o mie de câini-ani la rasele mari și de 26 la o mie la cele gigante. Din 105 câini la care a apărut torsiunea, au murit 30, adică 28,6%. Incidența cumulată pe perioada de observație a fost de 5,7%.

O a doua lucrare a aceluiași grup, pe 1637 de câini, a căutat factori de risc nealimentari. Riscul era crescut de vârstă, de o rudă de gradul întâi cu torsiune în antecedente, de o viteză mai mare de mâncat — și de un castron așezat pe un suport înălțat.

Aici merită să ne oprim, fiindcă sfatul de a hrăni un câine mare de pe un postament încă se găsește în descrierile de rasă — și tocmai ca prevenție a torsiunii. Datele spun contrariul: în cohorta amintită, castronului înălțat i s-au atribuit circa 20% dintre torsiunile de la rasele mari și circa 52% de la cele gigante. Un studiu care să arate că un castron înălțat scade riscul nu a fost publicat niciodată. Nu este deci o comoditate neutră, ci un factor care lucrează în direcția opusă.

Și acum limita onestă a acestor date. În ambele cohorte au fost incluse unsprezece rase: Akita, Bloodhound, Collie, Dogul German, Setter Irlandez, Irish Wolfhound, Newfoundland, Rottweiler, Saint Bernard, Pudelul mare și Weimaraner. Mastiff-ul nu se află printre ele. Formulat corect: mastiff-ul aparține clasei de greutate pentru care au fost obținute aceste cifre și are o conformație considerată favorizantă pentru torsiune — dar o statistică proprie, de rasă, nu îi atribuim. Adâncimea toracelui ca factor de risc a fost arătată într-o lucrare separată, pe setteri irlandezi, iar intervalul de încredere este acolo foarte larg: vorbim mai degrabă despre un mecanism decât despre o estimare precisă.

Practic: porții mai mici, mai des, în loc de o cantitate mare; castronul nu pe un postament; încetinirea mâncatului prea rapid; și, mai ales, cunoașterea simptomelor. Neliniște, încercări zadarnice de a vomita, abdomen destins și încordat, respirație accelerată. Este un motiv de a pleca imediat la clinică, nu de a aștepta până dimineața.

Articulațiile. Displazia de șold și cea de cot stau ca primele două rânduri în lista clubului, iar pragul de vârstă este acolo cel mai înalt — 24 de luni. Nu este o formalitate: la un uriaș, o evaluare definitivă a articulațiilor pur și simplu nu se face mai devreme.

Cifre există, dar cer o citire atentă, fiindcă lumea lucrează cu două scale care nu se convertesc una în alta. Baza de date americană a fundației ortopedice cuprinde, pentru 1974–2016, 12 100 de evaluări ale șoldurilor de mastiff; drept displazice au fost clasificate 20,7%, iar nota cea mai bună a revenit la 7,8%. În selecția mai strânsă a câinilor născuți între 2011 și 2015 ponderea este mai mică — 16,3% din 784 de evaluări. Coatele: 6 902 evaluări, 15,4% cu modificări.

Procedura britanică este construită altfel: nu dă un procent de „bolnavi”, ci un punctaj, și cu cât mai mic, cu atât mai bine. În statistica pentru 2024, mastiff-ul are o mediană de 12 pe cincisprezece ani și 13 pe ultimii cinci, fiind însă evaluați doar 172 de câini pe cincisprezece ani și 50 pe cinci. A compara acest 12–13 cu cei 20,7% americani nu este permis: sunt mărimi diferite, nu păreri diferite despre aceeași mărime. Sigur se reține de aici mai ales că în Marea Britanie se examinează puțini câini.

Semnele pe care un proprietar ar trebui să le observe: șchiopătatul, lipsa de chef la ridicare, un mers „săltat” și o plimbare scurtată de câine din proprie inițiativă.

Inima. Examinarea cardiologică este cerută de club de la 12 luni și acceptată în două forme — de bază și avansată. În aceeași bază de date americană, mastiffii au trecut prin 3 341 de examinări cardiologice, iar drept afectați au fost clasificați 0,4%, la 99,2% rezultate normale. Inima este deci verificată la această rasă planificat și sistematic, iar ponderea rezultatelor cu modificări în populația examinată este mică.

Aici trebuie spus ce de obicei rămâne nespus. Cardiomiopatia dilatativă îi este atribuită des mastiff-ului, dar este o boală bine documentată la alți uriași — mai ales la Dogul German, la Doberman și la Irish Wolfhound. În baza de date de referință a bolilor ereditare, mastiff-ul lipsește dintre rasele cu cardiomiopatie dilatativă; lipsește la fel din documentele autorității americane de reglementare privind această boală; iar într-o serie clinică de 71 de câini cu diagnostic confirmat a apărut o singură dată, drept caz izolat. De aceea nu prezentăm cardiomiopatia dilatativă drept predispoziție de rasă a mastiff-ului. Asta nu înseamnă că un mastiff nu face boli de inimă — tocmai pentru asta se și examinează; înseamnă că acest diagnostic anume, preluat frecvent din descrierea dogului, nu este legat de această rasă. Semnele pentru care se merge la medic în afara programului rămân dispneea la efortul obișnuit, tusea, oboseala rapidă și leșinul.

Ochii: cu ce a intrat rasa în știință. Sunt aici trei povești diferite, care nu trebuie amestecate. Prima privește construcția pleoapelor: nu degeaba standardul numește pleoapele lăsate extrem de nedorite, fiindcă de ele se leagă entropionul și ectropionul, precum și prolapsul glandei pleoapei a treia.

A doua, cea mai interesantă, este atrofia dominantă a retinei. Ea a fost descrisă în 2002 în PNAS tocmai la mastiffi englezi: drept cauză s-a dovedit o substituție punctiformă în gena rodopsinei, notată T4R. Transmiterea este dominantă, deci este suficientă o singură copie, iar consecința practică este că testul ADN dă un răspuns lipsit de echivoc, spre deosebire de formele recesive de la alte rase. După baza de date a bolilor, vederea este normală în primele luni, iar până la 12–18 luni degenerarea este deja vizibilă și se extinde lent dintr-un focar. Când același test a fost verificat la alte 17 rase, mutația nu a fost găsită la câinii bolnavi de atrofie a retinei din 16 rase — este deci într-adevăr proprie rasei, nu general canină; în documentele clubului, forma se și numește „de tip bullmastiff și mastiff”. Din cauza transmiterii dominante și a vârstei timpurii de manifestare, rasa a devenit model de laborator pentru retinita pigmentară dominantă a omului.

A treia este retinopatia multifocală de tip 1, pentru care există de asemenea un test ADN, recomandat de club la orice vârstă. Examinarea anuală CAER la oftalmolog acoperă ce nu vede genetica.

Nervii. În lista clubului stă și un test ADN pentru mielopatia degenerativă, pentru varianta răspândită a genei SOD1. O genotipare amplă, pe 33 747 de câini din 222 de rase, a arătat că dintre cei 114 mastiffi examinați 19 erau purtători, iar 2 câini aveau două copii ale variantei de risc, frecvența alelei în rasă fiind deci de circa 0,10. Rezervă importantă: în aceeași cercetare mastiff-ul lipsește dintre rasele la care boala a fost confirmată printr-o examinare a măduvei spinării. Corectă este afirmația că varianta de risc apare în rasă și că testul este aplicabil — nu însă și aceea că mastiffii se îmbolnăvesc frecvent. Testul determină un genotip și nu garantează o evoluție clinică; rezultatul lui trebuie interpretat de un medic veterinar.

Că un mastiff suportă greu căldura scriu toți; mai rar se explică cât de greu și de ce. Un studiu britanic bazat pe asistența veterinară primară a analizat 905 543 de câini aflați în îngrijire în 2016 și a găsit 395 de episoade confirmate de supraîncălzire. Frecvența a ieșit mică — 0,04% —, dar letalitatea unui episod a fost de 14,18%: un eveniment rar, dar cu adevărat periculos.

Cifra decisivă pentru rasa noastră: la câinii de peste 50 kg, șansele unei îmbolnăviri prin supraîncălzire au fost de 3,42 ori mai mari decât la câinii sub 10 kg. Este o constatare pentru o clasă de greutate, nu pentru o rasă anume, iar mastiff-ul aparține acestei clase cu toată greutatea lui. În lista raselor cu cea mai mare frecvență, dată de aceeași lucrare, mastiff-ul nu apare — și tocmai de aceea nu spunem „mastiff-ul conduce lista”, ci ce a fost măsurat: face parte din clasa de greutate pentru care s-au obținut acei 3,42.

A doua constatare a aceluiași program contrazice intuiția: temperatura mediană a aerului în zilele cu episoade a fost de 16,9 °C. Niciun val de caniculă, nicio mașină lăsată în soare — o zi obișnuită, răcoroasă. Cele mai multe episoade au fost legate de efortul fizic, nu de un spațiu închis.

Pentru proprietar concluzia este concretă: periculoasă este mai puțin temperatura, cât efortul la acea temperatură. O plimbare lungă în ritmul impus de om, într-o zi blândă de vară, este scenariul tipic. Semnele la care trebuie oprit și răcit câinele: respirație grea, zgomotoasă, care nu se liniștește în repaus, mucoase roșu-aprins, mers clătinat, vomă. Se răcește cu apă la temperatura camerei și se merge la medicul veterinar.

Un mastiff crește îndelung, iar scheletul lui se maturizează mai târziu decât la rasele de talie medie — o arată deja faptul că clubul nu acceptă radiografii ale articulațiilor înainte de doi ani. De aici două reguli pe care proprietarii le încalcă cel mai des.

Întâi: nu accelerați creșterea. Scopul nu este ca puiul să adauge talie cât mai repede, ci să parcurgă drumul lent și uniform, rămânând mai degrabă slab decât rotunjor. Hrana trebuie destinată explicit puilor de rase mari și foarte mari — asemenea hrane nu se deosebesc prin conținutul caloric, ci prin raportul calciu-fosfor și prin densitatea energetică.

Apoi: nu suprasolicitați. Până la încheierea creșterii se evită săriturile de la înălțime, alergarea îndelungată lângă bicicletă, urcatul în goană pe scări și jocurile cu întoarceri bruște pe podea alunecoasă. Plimbarea este necesară zilnic, dar măsura ei la această vârstă sunt timpul și liniștea, nu kilometrii. Covoarele pe podelele alunecoase nu sunt un fleac într-o casă cu un pui uriaș.

Blana mastiff-ului este scurtă, dar dublă, motiv pentru care rasa năpârlește tot anul, cu vârfuri sezoniere. Toaletajul complicat lipsește, în schimb există câteva locuri care cer regularitate.

1. Blana. Perie de cauciuc sau mănușă de țesălat, o dată sau de două ori pe săptămână, iar în năpârlire zilnic. Îndepărtează firele moarte și dă prilejul de a privi pielea.
2. Cutele de pe bot. Punctul cel mai important la această rasă. Cutele trebuie șterse și mai ales uscate — nu murdăria, ci umezeala din cută pornește inflamația. Zilnic, și în special după băut și după mâncat.
3. Ochii. Control zilnic, îndepărtarea atentă a secrețiilor. Roșeața, clipitul des sau lăcrimarea abundentă merg la medicul veterinar, nu la picături alese pe cont propriu.
4. Urechile. Control săptămânal; mirosul, roșeața sau o secreție închisă la culoare merg la medic.
5. Ghearele. Aproximativ o dată pe lună. La un câine de această masă, o gheară prea lungă schimbă poziția labei — este vorba despre articulații, nu despre estetică.
6. Dinții. Periaj regulat; conformația maxilarelor face ca tartrul să se adune pe nesimțite.
7. Saliva. Un prosop pe hol face parte din dotarea unei case cu mastiff. Este o însușire a construcției buzelor, nu un semn de boală.

Despre locul de odihnă: un mastiff are nevoie mai puțin de suprafață și mai mult de posibilitatea de a sta la răcoare, nu într-un loc de trecere. Podeaua tare dăunează unui uriaș — trebuie o suprafață de culcare fermă, care să nu se turtească până la podea, altfel pe coate apar bătături.

Un mastiff învață altfel decât rasele de utilitate. Nu îi place repetarea de multe ori și nu lucrează „din zel”: un semnal îl reține repede, dar îl execută atunci când îi înțelege rostul. De aceea ședințele scurte, de câteva minute, funcționează vizibil mai bine decât cele lungi, iar duritatea nu funcționează deloc — la presiune, rasa răspunde închizându-se, nu străduindu-se.

Socializarea este decisivă dintr-un motiv aritmetic simplu: câinele adult va cântări cât un om adult sau mai mult. Tot ce nu învață un pui până la un an va trebui reînvățat mai târziu cu un animal care nu poate fi ținut fizic. În primele luni sunt deci necesare întâlniri liniștite cu oameni diferiți, cu suprafețe, zgomote, mijloace de transport și câini — dar liniștite și dozate, fără „călirea” unui pui speriat.

Programul minim, care trebuie așezat înainte ca animalul să-și atingă greutatea: mersul lângă om cu lesa slăbită, cedarea calmă a unui obiect, acceptarea examinării botului, urechilor și labelor, statul nemișcat pentru examinarea de către o persoană străină și mersul la locul lui la semnal. Ultimul nu este o podoabă: un oaspete se simte în siguranță într-o casă cu mastiff exact în măsura în care câinele știe să se culce și să rămână culcat.

Cuvântul „mastiff” din numele mai multor rase este o sursă permanentă de confuzii, iar odată cu numele migrează și fapte străine. Mastiff-ul englezesc este o rasă de origine britanică, numită în registrele chinologice pur și simplu Mastiff, fără determinant.

El nu trebuie confundat cu Bullmastiff-ul, rasă de sine stătătoare și mai târzie, cu Mastiff-ul Napoletan de origine italiană sau cu Mastiff-ul Tibetan, care nu are nimic de-a face cu istoria britanică. Deosebirea nu este doar formală: în cohorta britanică din care provine mediana de 9,0 ani pentru mastiff, Mastiff-ul Napoletan stă pe un rând propriu, cu 9,3 ani, iar Cane Corso cu 8,1. Și mai clar se despart articulațiile: în aceeași bază de date americană în care mastiff-ul are 20,7% șolduri displazice, Mastiff-ul Napoletan are 51,3%, Bullmastiff-ul 25,4%, iar Mastiff-ul Tibetan 15,9%. Sunt deci populații diferite, cu cifre diferite, iar transferul datelor de la una la alta nu este permis.

Un mastiff i se potrivește omului care vrea un uriaș liniștit în casă, este dispus să iasă zilnic la plimbări tihnite și nu așteaptă de la câine nici sport, nici muncă activă. Se simte bine acolo unde aproape întotdeauna este cineva acasă și unde prezența lui în cameră trece drept normală, nu drept deranj.

Nu i se potrivește în trei cazuri. Întâi, dacă animalul urmează să rămână mult timp singur: rasa este puternic orientată spre oameni, iar chiar și rase relativ independente precum Câinele de apă portughez au nevoie de companie — pentru mastiff ea este indispensabilă. Apoi, dacă în locuință nu există un loc unde un uriaș să stea culcat fără să încurce și nicio posibilitate de a asigura răcoare vara. În al treilea rând, și este cel mai important, dacă cineva nu este pregătit ca timpul împreună să fie scurt, iar bătrânețea câinelui să înceapă devreme.

Cu copiii un mastiff este de regulă răbdător, dar aici nu lucrează caracterul, ci fizica: un câine de greutatea unui om adult poate răsturna un copil doar întorcându-se. De aceea spațiul comun se organizează astfel încât un copil mic și un mastiff adult să nu rămână nesupravegheați, iar câinele să aibă un loc al lui, în care copiii nu intră.